Ce s-a întâmplat într-o lume în care șoarecii aveau totul, mai puțin un motiv să-și continue existența?
Aseară, în timp ce ne întorceam acasă, Edy mi-a spus că ar fi minunat să avem bani infiniți. Să putem cumpăra orice, oricând, să fim nemuritori, să călătorim oriunde într-o clipă și, dacă tot suntem la capitolul dorințe, să mergem la școală la ce oră avem chef.
Recunosc, la partea cu școala mi-a venit să-i dau dreptate.
Am început însă să-i explic că, deși toate acestea ar părea extraordinare la început, probabil că, în timp, ne-am plictisi. Dacă am avea absolut totul, fără să muncim pentru nimic, fără să așteptăm, fără să ne dorim ceva ce încă nu avem, s-ar putea ca, într-o zi, să nu mai găsim prea multe motive de bucurie. Poate chiar să ne pierdem motivația, să devenim apatici, să nu mai știm ce să facem cu toate zilele pe care le avem la dispoziție.
Nu știu dacă a înțeles pe deplin ce încercam să-i explic. E greu să-i vorbești unui copil despre sensul lucrurilor, despre dorințe, despre satisfacția de a obține ceva după ce ai muncit pentru acel lucru. Dar conversația mi-a rămas în minte.
Și mi-am amintit de un experiment fascinant și, într-un fel, tulburător, pe care îl citisem cu ceva timp în urmă. Un cercetător american a construit o lume în care șoarecii aveau tot ce le trebuia pentru a supraviețui. Hrană, apă, adăpost, siguranță. Un fel de paradis, dacă ne raportăm strict la nevoile fizice.
Numai că acel paradis nu a avut finalul pe care și l-ar fi imaginat cineva.
Se numea Universul 25. Iar ceea ce s-a întâmplat acolo avea să ridice întrebări care, zeci de ani mai târziu, încă ne dau de gândit.
În 1968, cercetătorul american John B. Calhoun, specializat în studiul comportamentului animalelor și al efectelor densității populației, a început unul dintre cele mai cunoscute experimente ale sale la National Institute of Mental Health, în Statele Unite.
Nu era prima dată când încerca să studieze ce se întâmplă cu o populație de rozătoare atunci când condițiile de supraviețuire sunt schimbate radical. Universul 25 era însă unul dintre cele mai elaborate experimente ale sale.
Calhoun construise un spațiu închis, special amenajat pentru șoareci. Aveau hrană și apă în cantități abundente, temperatură controlată, materiale pentru construirea cuiburilor, protecție împotriva prădătorilor și numeroase zone în care se puteau retrage și reproduce.
Practic, eliminase aproape toate pericolele care, în mod obișnuit, le-ar fi pus viața în dificultate.
În iulie 1968, a introdus în acest mediu patru perechi de șoareci.
Opt animale. Atât.
Într-o lume în care nu trebuiau să se lupte pentru hrană, să fugă de prădători sau să supraviețuiască vremii, începutul a fost promițător. Șoarecii s-au adaptat, au început să se reproducă, iar populația a crescut rapid.
În primele etape, numărul lor se dubla aproximativ la fiecare 55 de zile. În ziua 315 a experimentului, colonia ajunsese la aproximativ 620 de exemplare.
Dacă ne uităm doar la cifre, părea povestea unei colonii de succes.
Dar ceva începuse deja să se schimbe.
Când paradisul a devenit prea aglomerat
În mod paradoxal, în ciuda resurselor abundente, spațiul și organizarea socială aveau limite. Universul construit de Calhoun nu era infinit. Era o lume închisă, cu zone de locuit, cuiburi și puncte de acces, în care populația creștea, iar interacțiunile dintre animale deveneau tot mai complicate.
Pe măsură ce numărul șoarecilor a crescut, comportamentul lor a început să se deterioreze.
Masculii dominanți încercau să controleze anumite teritorii și grupuri de femele. Au apărut lupte, atacuri, animale rănite, indivizi care nu mai reușeau să-și stabilească un loc în colonie. Unele grupuri au devenit extrem de agresive, în timp ce altele au început să evite aproape orice interacțiune.
Nu era vorba doar despre aglomerație în sensul fizic al cuvântului. Era despre faptul că mecanismele normale de organizare socială nu mai funcționau.
Femelele au început să manifeste comportamente neobișnuite. Unele își abandonau puii, altele îi atacau. Cuiburile nu mai erau întotdeauna locuri de protecție, iar puii nu mai primeau îngrijirea de care aveau nevoie pentru a supraviețui.
Șoarecii tineri crescuți în aceste condiții ajungeau la maturitate fără să fi învățat comportamentele sociale normale ale speciei. Nu știau să se integreze, să formeze relații, să participe la ritualurile de împerechere sau să-și crească propriile progenituri.
Iar această ruptură avea să fie mult mai gravă decât orice luptă pentru teritoriu.
„Cei frumoși” care nu mai voiau nimic
În mijlocul acestei degradări comportamentale, Calhoun a observat apariția unui grup de masculi pe care i-a numit the beautiful ones - „cei frumoși”.
Denumirea nu venea din faptul că ar fi fost exemplare extraordinare ale speciei, ci din aspectul lor. Nu aveau răni, nu se luptau, nu prezentau urmele confruntărilor pe care le aveau ceilalți șoareci. Își petreceau o mare parte din timp mâncând, dormind și îngrijindu-și obsesiv blana.
Dar refuzau să participe la viața coloniei.
Nu curtau femelele, nu se luptau pentru teritoriu, nu se implicau în relațiile sociale și nu manifestau interes pentru reproducere. Retragerea lor era aproape completă.
În timp ce unii șoareci continuau să se lupte pentru poziție, pentru spațiu și pentru accesul la ceilalți, „cei frumoși” păreau să fi renunțat la orice.
Nu erau înfometați. Nu erau bolnavi în sensul obișnuit. Nu aveau de înfruntat un pericol imediat.
Pur și simplu, comportamentul lor social dispăruse.
Și poate tocmai această imagine a rămas atât de puternic întipărită în povestea experimentului: o lume în care poți avea toate condițiile materiale necesare, dar în care nu mai participi la nimic. Exiști, îți satisfaci nevoile de bază, însă nu mai construiești relații, nu mai cauți, nu mai lupți pentru ceva și nu mai contribui la viitorul comunității.




