Știință

Universul 25: paradisul în care nimeni nu voia să trăiască

Universul 25: experimentul lui John Calhoun din 1968, în care șoarecii aveau hrană și adăpost din belșug, dar colonia s-a stins.

de Erika Badea · · Asistat de AI

Fotografie alb-negru: cercetătorul John B. Calhoun stă pe vine pe podeaua acoperită cu paie a unui habitat pentru șoareci, între pereți cu sticle de apă și tuneluri
Fotografie alb-negru: cercetătorul John B. Calhoun stă pe vine pe podeaua acoperită cu paie a unui habitat pentru șoareci, între pereți cu sticle de apă și tuneluri

Ce s-a întâmplat într-o lume în care șoarecii aveau totul, mai puțin un motiv să-și continue existența?

Aseară, în timp ce ne întorceam acasă, Edy mi-a spus că ar fi minunat să avem bani infiniți. Să putem cumpăra orice, oricând, să fim nemuritori, să călătorim oriunde într-o clipă și, dacă tot suntem la capitolul dorințe, să mergem la școală la ce oră avem chef.

Recunosc, la partea cu școala mi-a venit să-i dau dreptate.

Am început însă să-i explic că, deși toate acestea ar părea extraordinare la început, probabil că, în timp, ne-am plictisi. Dacă am avea absolut totul, fără să muncim pentru nimic, fără să așteptăm, fără să ne dorim ceva ce încă nu avem, s-ar putea ca, într-o zi, să nu mai găsim prea multe motive de bucurie. Poate chiar să ne pierdem motivația, să devenim apatici, să nu mai știm ce să facem cu toate zilele pe care le avem la dispoziție.

Nu știu dacă a înțeles pe deplin ce încercam să-i explic. E greu să-i vorbești unui copil despre sensul lucrurilor, despre dorințe, despre satisfacția de a obține ceva după ce ai muncit pentru acel lucru. Dar conversația mi-a rămas în minte.

Și mi-am amintit de un experiment fascinant și, într-un fel, tulburător, pe care îl citisem cu ceva timp în urmă. Un cercetător american a construit o lume în care șoarecii aveau tot ce le trebuia pentru a supraviețui. Hrană, apă, adăpost, siguranță. Un fel de paradis, dacă ne raportăm strict la nevoile fizice.

Numai că acel paradis nu a avut finalul pe care și l-ar fi imaginat cineva.

Se numea Universul 25. Iar ceea ce s-a întâmplat acolo avea să ridice întrebări care, zeci de ani mai târziu, încă ne dau de gândit.

În 1968, cercetătorul american John B. Calhoun, specializat în studiul comportamentului animalelor și al efectelor densității populației, a început unul dintre cele mai cunoscute experimente ale sale la National Institute of Mental Health, în Statele Unite.

Nu era prima dată când încerca să studieze ce se întâmplă cu o populație de rozătoare atunci când condițiile de supraviețuire sunt schimbate radical. Universul 25 era însă unul dintre cele mai elaborate experimente ale sale.

Calhoun construise un spațiu închis, special amenajat pentru șoareci. Aveau hrană și apă în cantități abundente, temperatură controlată, materiale pentru construirea cuiburilor, protecție împotriva prădătorilor și numeroase zone în care se puteau retrage și reproduce.

Practic, eliminase aproape toate pericolele care, în mod obișnuit, le-ar fi pus viața în dificultate.

În iulie 1968, a introdus în acest mediu patru perechi de șoareci.

Opt animale. Atât.

Într-o lume în care nu trebuiau să se lupte pentru hrană, să fugă de prădători sau să supraviețuiască vremii, începutul a fost promițător. Șoarecii s-au adaptat, au început să se reproducă, iar populația a crescut rapid.

În primele etape, numărul lor se dubla aproximativ la fiecare 55 de zile. În ziua 315 a experimentului, colonia ajunsese la aproximativ 620 de exemplare.

Dacă ne uităm doar la cifre, părea povestea unei colonii de succes.

Dar ceva începuse deja să se schimbe.

Când paradisul a devenit prea aglomerat

În mod paradoxal, în ciuda resurselor abundente, spațiul și organizarea socială aveau limite. Universul construit de Calhoun nu era infinit. Era o lume închisă, cu zone de locuit, cuiburi și puncte de acces, în care populația creștea, iar interacțiunile dintre animale deveneau tot mai complicate.

Pe măsură ce numărul șoarecilor a crescut, comportamentul lor a început să se deterioreze.

Masculii dominanți încercau să controleze anumite teritorii și grupuri de femele. Au apărut lupte, atacuri, animale rănite, indivizi care nu mai reușeau să-și stabilească un loc în colonie. Unele grupuri au devenit extrem de agresive, în timp ce altele au început să evite aproape orice interacțiune.

Nu era vorba doar despre aglomerație în sensul fizic al cuvântului. Era despre faptul că mecanismele normale de organizare socială nu mai funcționau.

Femelele au început să manifeste comportamente neobișnuite. Unele își abandonau puii, altele îi atacau. Cuiburile nu mai erau întotdeauna locuri de protecție, iar puii nu mai primeau îngrijirea de care aveau nevoie pentru a supraviețui.

Șoarecii tineri crescuți în aceste condiții ajungeau la maturitate fără să fi învățat comportamentele sociale normale ale speciei. Nu știau să se integreze, să formeze relații, să participe la ritualurile de împerechere sau să-și crească propriile progenituri.

Iar această ruptură avea să fie mult mai gravă decât orice luptă pentru teritoriu.

„Cei frumoși” care nu mai voiau nimic

În mijlocul acestei degradări comportamentale, Calhoun a observat apariția unui grup de masculi pe care i-a numit the beautiful ones - „cei frumoși”.

Denumirea nu venea din faptul că ar fi fost exemplare extraordinare ale speciei, ci din aspectul lor. Nu aveau răni, nu se luptau, nu prezentau urmele confruntărilor pe care le aveau ceilalți șoareci. Își petreceau o mare parte din timp mâncând, dormind și îngrijindu-și obsesiv blana.

Dar refuzau să participe la viața coloniei.

Nu curtau femelele, nu se luptau pentru teritoriu, nu se implicau în relațiile sociale și nu manifestau interes pentru reproducere. Retragerea lor era aproape completă.

În timp ce unii șoareci continuau să se lupte pentru poziție, pentru spațiu și pentru accesul la ceilalți, „cei frumoși” păreau să fi renunțat la orice.

Nu erau înfometați. Nu erau bolnavi în sensul obișnuit. Nu aveau de înfruntat un pericol imediat.

Pur și simplu, comportamentul lor social dispăruse.

Și poate tocmai această imagine a rămas atât de puternic întipărită în povestea experimentului: o lume în care poți avea toate condițiile materiale necesare, dar în care nu mai participi la nimic. Exiști, îți satisfaci nevoile de bază, însă nu mai construiești relații, nu mai cauți, nu mai lupți pentru ceva și nu mai contribui la viitorul comunității.

Prăbușirea care nu a venit din lipsa resurselor

Populația Universului 25 a continuat să crească până când a atins aproximativ 2.200 de șoareci, în jurul zilei 560 a experimentului. După acel moment, creșterea s-a oprit, iar declinul a început să devină evident.

Reproducerea a scăzut. Puii nu mai supraviețuiau. Animalele nu mai formau legături sociale normale, iar comportamentele care asigurau continuitatea coloniei dispăreau treptat.

Calhoun a observat că problema nu era doar numărul animalelor, ci și degradarea interacțiunilor dintre ele. În lucrările sale a folosit termenul behavioral sink, tradus aproximativ prin „prăbușire comportamentală”, pentru a descrie deteriorarea comportamentului social într-un mediu în care interacțiunile deveniseră profund disfuncționale.

La un moment dat, colonia nu mai era capabilă să-și asigure viitorul. Șoarecii care se nășteau nu reușeau să ducă mai departe comportamentele necesare reproducerii și creșterii puilor. Generațiile noi nu mai apăreau, iar cele existente îmbătrâneau și mureau.

În iunie 1972, în colonie mai rămăseseră doar 122 de șoareci. Nu mai era o populație capabilă să se reproducă. Sfârșitul devenise inevitabil.

Universul 25 se apropia de dispariție.

Și totuși, hrana era acolo. Apa era acolo. Adăpostul era acolo.

Nimic din ceea ce fusese construit pentru a le asigura supraviețuirea nu dispăruse.

În primăvara anului 1973, experimentul ajunsese la finalul său biologic: colonia se stinsese.

Oare putem compara șoarecii cu oamenii?

Aici povestea devine și mai interesantă, dar și mai complicată.

De-a lungul timpului, Universul 25 a fost invocat în discuții despre societatea modernă, despre orașe aglomerate, singurătate, izolare, lipsa relațiilor autentice, scăderea natalității și pierderea motivației.

Și este ușor să înțelegi de ce.

Trăim într-o perioadă în care, cel puțin teoretic, avem acces la mai multe lucruri decât generațiile care au trăit înaintea noastră. Putem cumpăra aproape orice, putem comunica instantaneu cu cineva aflat la mii de kilometri distanță, putem călători, putem găsi informații în câteva secunde, putem comanda mâncare fără să ieșim din casă.

Și totuși, singurătatea este un subiect tot mai prezent. Oamenii se simt deconectați, relațiile sunt uneori fragile, iar rețelele sociale ne permit să vedem zilnic sute de persoane fără să avem neapărat pe cineva cu care să vorbim atunci când ne este greu.

Dar experimentul lui Calhoun nu demonstrează că oamenii vor ajunge inevitabil la un asemenea colaps. Nu suntem șoareci într-un spațiu închis. Avem cultură, educație, libertatea de a schimba mediul, capacitatea de a construi comunități, de a crea, de a ne adapta și de a lua decizii conștiente.

Universul 25 nu este o profeție despre sfârșitul civilizației. Este un experiment despre animale, desfășurat în condiții specifice, iar comparațiile cu societatea umană trebuie privite cu prudență.

Nici interpretarea lui Calhoun nu a rămas fără obiecții. Istoricul Edmund Ramsden, care i-a studiat experimentele, arată că nu era vorba doar de densitatea fizică, ci de gradul de contact social: animalele care reușeau să-și controleze spațiul duceau o viață relativ normală. Iar Calhoun însuși nu credea că omenirea ar fi condamnată la același final.

Dar asta nu înseamnă că întrebările pe care le ridică sunt lipsite de sens.

Ce ne rămâne atunci când nu mai avem nimic de dorit?

M-am întors, inevitabil, la conversația de aseară cu Edy.

La șase sau șapte ani, ideea de bani infiniți, de nemurire, de călătorii instantanee și de libertatea de a nu mai respecta nici măcar programul școlii pare definiția fericirii. Și, sincer, nu este greu să înțelegi de ce. Nici adulții nu sunt foarte diferiți atunci când visează la o viață în care toate problemele ar putea fi rezolvate cu un simplu gest.

Mi-ar plăcea și mie să nu mă mai uit niciodată la prețuri. Să pot pleca oriunde, să nu mă gândesc la facturi, să nu calculez, să nu am griji. Nu cred că există prea mulți oameni care ar refuza o asemenea ofertă.

Dar mă întreb dacă fericirea ar putea exista în aceeași formă atunci când nu mai există așteptare, efort, descoperire sau dorință.

Poate că bucuria unei călătorii nu stă doar în locul în care ajungi, ci și în lunile în care te gândești la ea, în planurile făcute, în biletele cumpărate, în drumul parcurs și în poveștile pe care le aduci acasă.

Poate că un lucru pe care îl obții după ce ai muncit pentru el are o valoare pe care nu o poate avea ceva primit fără niciun efort.

Poate că nu ne trebuie doar confort, ci și provocări. Nu doar siguranță, ci și sentimentul că putem face ceva, că putem învăța, că putem fi utili cuiva. Nu doar libertatea de a face orice, ci și câteva motive pentru care să alegem să facem ceva.

Nu cred că trebuie să ne complicăm viața pentru a fi fericiți. Nici că suferința este necesară, nici că oamenii trebuie să trăiască permanent în luptă. Dar între o viață în care ne lipsește totul și una în care nu ne mai lipsește absolut nimic există o diferență pe care poate nu o înțelegem întotdeauna.

Universul 25 a fost un paradis construit pentru șoareci. Și, în cele din urmă, a devenit o lume în care nu mai exista viitor.

Poate că adevărata întrebare nu este cât de mult putem avea, ci ce facem cu ceea ce avem. Cât de mult contează să fim parte din ceva, să avem oameni lângă noi, să ne trezim cu un plan, cu o dorință, cu un motiv, chiar și unul foarte mic, pentru care ziua de astăzi merită trăită.

Iar aseară, în timp ce Edy își imagina o lume în care totul era posibil, mi-am dat seama că poate una dintre cele mai grele lecții pe care le putem învăța nu este să obținem tot ce ne dorim.

Ci să nu uităm să ne mai dorim ceva.

DistribuieFacebookXWhatsApp

Articole înrudite

Comentarii

Nu există comentarii la acest articol.