Autori Răzvan Gheorghe și prietenii lui.
Frig, foame, întuneric, frică, dar mai presus de toate umilință și neputință, necesitatea, obligativitatea anulării propriilor porniri, trăiri, idealuri, vise pentru supraviețuire – cam asta e cheia în care curg aceste mărturii. Pe tot parcursul lor te însoțește o nedezlipită senzație de strigăt înăbușit, de dinți care mușcă din propria piele pentru că urletul să se oprească la limita acesteia, să nu treacă mai departe de propriul corp și să vulnerabilizeze în fața torționarilor.
Mai sunt și unii care spun că răul nu a reușit să pătrundă în universul interior în care ei și-ar fi construit o lume liberă, curată și bogată, departe de societatea cenușie, flămândă, târâtă și strivită de afară. După 1989 s-a dovedit însă că minunatele lumi interioare, oricât de bine clădite nu au fost suficient de solide pentru a se lua la trântă și pentru a dovedi monstruozitățile tranziției născute pe ruinele comunismului. După o lungă coabitare cu răul, „rezistența prin cultură” e mai degrabă o formă de lașitate josnică, de complicitate, de acceptare decât o desprindere superioară de vremurile cumplite cărora le aparții.
Medoia Rodica: In Cotroceni, unde locuiam in 82 sau 83, a avut loc o avarie la conducta de gaze. Tot cartierul se incalzea cu gaz la sobe. Mama s-a imbolnavit grav, a ajuns la spital, eu am ramas singura acasa cu sotul meu. Erau 5-6 grade in casa, nu puteam gati, ca și aragazul era pe gaz. S-a spart și cazanul din baie și bateriile de la chiuveta și cada. Apa care a curs in casa a inghetat cu covor cu tot. Dormeam cu doua plapumi, in palton, cu ghete și caciula și fular. 2 sapatămâni am rezistat. Mergeam la mama la spital sa ne incalzim, acolo erau 14 grade, lux. ca să nu murim, ne-am mutat la sora mea la bloc, la ei erau 12 grade in ap. Am auzit ca au murit oameni in case atunci. A durat vreo 3 saptamani avaria. Nu puteau sapa ca era prea ger, așa ziceau.
Am locuit cu tata doi ani in Constanta, 85-87, intr-un bloc obisnuit, noi ii spuneam organizare de santier, pentru că apartamentul in care statea era dat de stat in folosinta gratuita pe perioada cat stateam acolo. Tata fusese trimis cu domiciliul fortat acolo, era militar de cariera, iar mie mi-au dat repartitie de la facultate, desi aveam casa mea in București. Mama a ramas acasa, sa aiba grija de nepoata. Acolo erau 8-9 grade in casa, umezeala și lumina electrica ne dadeau doar 7 ore pe zi. așa ca ne cumparaseram lampi cu gaz. Fiecare cate una. Am facut o raceala oribila și tuseam sasa tare ca nu mai puteam dormi decât in fund. Mi-am cumparat antibiotic și am scapat până la urma. Era mucegai pe pereti, așa ca tata a chemat un zugrav sa ne puna zapada artificiala pe peretii exteriori și sa zugraveasca, ca să nu ne imbolnavim de astm. Frigul e mult mai greu de indurat cand e umed.
Elena Copaciu: In februarie 85 in camera de cămin din Regie în care stăteam erau 8-10 grd Celsius când învățam în sesiune. De la 16-18 se oprea curentul electric. Teoretic. Că practic îi dădeau drumul pe la 19. Aveam cu toții lumânări să putem citi până venea iar lumina. Apa la robinet avea cam 30 de grade doar cam 45 de minute în fiecare seară. În rest era rece ca de izvor….la presiunea joasă a gazelor o supă fierbea cam în 6 ore! Căram alimentele de acasă pt că în magazine aveau doar conserve de pește oceanic. O colegă din București ai cărei părinți aveau permis pt o comandă lunară la casa de comenzi a partidului, ne mai punea câte ceva pe lista lor!
In 1986 eram in stagiul de Medicină Legală. La una din ore am asistat la autopsia unui om de 62 de ani care a deschis ușa liftului și a pășit!..exact când se întrerupea curentul! A căzut în gol 8 etaje! Nu vă puteți închipui ce leziuni avea, mai ales la cap! Nu pot uita asta! A fost singura dată în viață când am cerut să fumez o țigară! De la niște studente străine care m-au privit cu dispreț crezând că sunt dintre cei care făceau(des) asta pentru că nici țigări bune nu se găseau în țară pe atunci!…
Mirela Popa: In iarna dintre ’84 și ’85 eram eleva de gimnaziu. Scoala unde invatam avea centrala proprie cu carbuni. Din economie, in vacanta de iarna, nu s-a mai facut focul in scoala, iar caloriferele au inghetat și s-au spart, astfel ca, in ianuarie, cand a inceput trimiestrul II și am revenit la scoala nu am mai avut incalzire. Caloriferele au fost reparate abia in … martie. Am „invatat” doua luni in clase in care temperatura era … sub 0 grade!!! Stateam in banci imbracati exact ca afara, cu haine, geci, caciuli, fulare și manusi. Cand spalam tabla, se forma instantaneu pe ea o pojghita subtire de gheata!!! Pe noi, copiii, situatia asta ne amuza, fiindcă nu puteam face efectiv ore, cu mainile in manusi și tabla inghetata, iar profesorii obtinusera aprobarea de la inspectorat sa scurteze orele.
Prin 1986, aveam vreo 14 ani și, inainte de sarbatorile de iarna, se formau cozi uriase la magazinele alimentare și macelarii, inca de la … 4 dimineata. Pentru a lua mai multe pachete de carne, fiindcă și la „liber” alimentele erau „rationalizate”, un pachet/kilogram pentru fiecare cumparator, parintii m-au luat și pe mine la coada, de la ora 4 dimineata! Dupa ce am inghetat 2 ore asteptand deschiderea magazinului, in sfarsit acesta s-a deschis și, fiindcă s-a auzit ca nu e marfa suficienta pentru toti cei de la rand, oamenii au inceput sa se impinga cu furie ca să ajunga in fata. fiindcă oamenii din jurul meu ma striveau și nu mai puteam sa respir, am inceput sa strig ingrozita: „sunteti animale, sunteti animale”. In așa ceva ne transformase comunismul, „visul de aur al omenirii”, in animale infometate, care se calcau in picioare și se sfasiau pentru o ciosvarta de carne!
O alta amintire de-a dreptul orwelliana despre infometarea sistematica și animalizarea populatiei in comunism. Era octombrie 1989, ziua Recoltei. Terminasem orele la liceu și m-am dus in magazinul universal, incercand sa gasesc ceva dragut de imbracat, așa cum vazusem in revistele de moda straine, aduse pe „sest” la liceu de colegii care aveau tatii navigatori. In „mall”-ul comunist, rafturile erau aproape goale, ici colo gaseai cateva obiecte vestimentare sleampate, in culori terne, gata ponosite, adica tot ceea ce nu se putea trimite la export. Dezamagita am mai urcat un etaj pe scara rulanta. fiindcă era Ziua Recoltei, Ceausescu isi tinea traditionalul discurs despre recolta „record”. La fiecare etaj al magazinului universal erau difuzoare care transmiteau discursul nemernicului. Urcand pe scara rulanta il auzeam pe Ceausescu cum racnea hodorogit despre cantitatea „record” de cereale obtinuta la hectar, despre „belsugul” de care are parte tara noastra, insa, la un moment dat, urletele lui au fost acoperite de un muget ca de mare furioasa sau de turma de animale, care venea de jos, de la demisol, unde erau raioanele de alimente. Uitandu-ma in jos, am vazut o masa de oameni inclestati unii in altii, nu mai era deloc vorba de randuri ordonate, care strigau și se impingeau ca să apuce o bucata de salam cu soia, ce lipsise cam demult din magazine și fusese adus abia atunci, ca o concesie facuta poporului infometat, de Ziua Recoltei. Stiu ca in perioada respectiva ascultam la Europa Libera, o emisiune, „Cartea pe unde”, in care se lecturau fragmente din cartile interzise in comunism. In ultimele emisiuni, audiasem fragmente din „1984” a lui George Orwell și imi amintesc ca, nemaiputand suporta absurditatea atroce a regimului dictatorial descris de Orwell, am plecat din camera unde tata asculta Europa Libera, spunandu-mi, ca să ma linistesc, ca, totusi, ceea ce auzeam la radio, era fictiune. Insa, cateva saptamani mai tarziu, nu am mai putut sa spun așa ceva, scena traita in magazinul universal era rupta din cartea „1984” și era realitatea noastra coditiana in comunism. Noi traiam efectiv in ceea ce isi imaginase Orwell in 1948: mizeria materiala generalizata, dublata de o minciuna politica generalizata, in care negrul era transformat in alb și toti trebuia sa credem asta!!! Am fugit din magazinul universal cu sufletul ravasit. Imi mai amintesc ca in acea epoca, adolescenta fiind, imi doream sa nu mai cresc, sa nu devim om matur, comndamnat la viata aceea de mizerie.
Cristina Popescu: Comunismul de care nu am scăpat nici în ziua de azi, a distrus sute de mii de familii! Dramele petrecute în familia mea nu se pot uita niciodată! Fratele mai mare al tatălui meu, Gogu Cușa, a făcut 12 ani de pușcărie, a fost inclusiv la Pitești, iar sora mijlocie, Lucreția, 10 ani de pușcărie! Fratele bunicului, Constantin, Cociu Cușa, mort la Aiud!
Rodica Ionescu: Am trait anii aia intr-o ceata ușoară, iubeam literatura in special cea straina și ma infundam intr-una din salile bibliotecii universitare, aveam permis și la biblioteca Ambasadei SUA. Am stat ani de zile intr-o darapanatura inchiriata la curte pe o strada care scapase ca prin minune de la demolat, in rest ruine și constructii, aveam propria mea lume stralucitoare. Imi amintesc ca ai mei au „prins”niste mobila dintr o casa care urma sa se demoleze și am adorat biblioteca și biroul ala pe care le-am avut ani de zile. Ne-au mutat la bloc și, dupa anii in care apa se lua de la cismea și laturile se aruncau in colt la canal, ni s a parut un miracol apa rece cu program. Mama ne cosea la masina și aveam lucruri de îmbracat un pic deosebite, dar fratele meu purta tot ce-mi ramanea mic, mi-l amintesc in niste pantofi cu bareta, cu un toc patrat, nu s-a transformat in gay, doar ca iubeste hainele de calitate putin prea mult, da o avere pe pantofi. Eu și acum adun mobila, orice forma de risipa imi face rau. Am resimtit fizic anii aia, dar nu au reusit niciodată sa ma faca sa vad lumea altfel decât este. Am invatat singura engleza și am plecat din tara, am vazut lumea aceea „altfel” și nu m-a dezamagit deloc. O societate civilizata este creata de o majoritate constienta și educata,care trage dupa ea și pe ceilalti. Ar trebui sa ne reamintim ca majoritatea suntem la a treia, a patra generatie de „incaltati”, ca bunicii nostrii aveau opinci și se-ncalzeau la sobe, luminau cu lampi și traiau din munca la camp. România majoritor rurala trebuie modernizata și repopulata, nu se pot produce mari schimbari impartind tara in era noua a internetului și evul mediu al wc-ului in curte.
Radu Dragomir: Tot citesc povestiri de genul „pe vremea lui Ceaușescu aveam toți de muncă, după ’89 am rămas șomer cu rate la bancă”. În concluzie, încă sunt mulți cei care suspină după dictatura mediocrității. Oricât de puturos sau de idiot erai, nu rămâneai sub comuniști pe drumuri, maică!
Doina Raducan: Berceni 85. Iarnă. O zi ca multele fără gaze și lumină. O vecină aleargă disperată din ușă în ușă cu o crăticioară cu mâncare în mână întrebând dacă are cineva un aragaz de voiaj. Nu avea cum încălzi mâncarea copilașului de un an și ceva. M-a marcat disperarea femeii, nu-i pot uita privirea.
Alma Lazar: Cumplite vremuri, în casa erau sub 10 grade, curentul se oprea de la 8 dimineața până la 6-7 seara, făceam mâncare noaptea (era presiunea la gaze mai mare) spălăm rufe de la ora 5-6 dimineața, ptr. că la 8 se oprea curentul, iar la 9 apa (care mai venea la 6 seara). Nu înțeleg cum pot unii sa mai spună ca era bine pe vremea aceea!!?? Au fost vremuri de coșmar. Nu aș ma vrea/putea să mai retrăiesc acele timpuri!! Pe cei care votează PSD i-aș închide într o colonie și i-aș obliga sa trăiască în condițiile de atunci, poate se trezesc!!!
Daniel Tutor: Cu minunea asta a tehnicii de pe atunci am rezistat. Mergea și când presiunea la gaz era atât de slabă că aragazul dormea. Bine că inhalam gaze arse (cât de cât) în loc de amenzi de la actualul ISU… un arzător pe gaz metan care dădea o flacără roșiatică și căldură. Îl conectam la țeava de gaz cu un furtun cât de lung și îl mutam dintr-o cameră în alta. Siguranță în exploatare Zero! Dar ne încălzeam cumva…
Daniela Daniel: Ne îmbrăcam ca să ne culcăm și ne trezeam, pe rând, să controlăm dacă mai palpaie gazele sub cărămidă sau o tăbliță de fontă de pe un singur ochi de aragaz. Ce porcarie!
