Autor Liliana Satmari (Mulțumesc, din nou!)
Coquelet Edenia, 550 g. Pe vremuri erau doi la pachet. Ce e drept erau cumva mai lungi, mai vineți, ca niște arătări și erau doi la pungă. Produsul a cărei denumire am pus-o mai sus arată bine față de cum erau renumiții frați Petreuș. Câteodata mai cumpăr coquelet de-știa, câte doi neapărat și îi fac la ceaun, așa ca un remember.
Să fi fost în 85, sau 86 nu mai știu exact, dar s-a răspândit un zvon că bagă pui la alimentara. Dintr-o dată au început să apară oameni din toate direcțiile, cu sacoșe în mâini, pășind tiptil spre locul cu pricina. Sperau să nu știe nimeni ca să prindă un loc cât mai în față. De unde!
Zvonul, odată răspândit, era literă de lege. În cîteva minute s-au adunat 200-300 de oameni. Nu exagerez! Responsabilul alimentarei i-a mutat în spate, că de, nu se făcea o asemenea coadă la un bulevard cum era Drumul Taberei. Cum să descriu locul din spate? O curte de vreo 20 pe 20 m, adică să fi fost un 40 sau 60 mp cu o singură poartă de acces.
În fine, minunea s-a întâmplat și au sosit puii. Un vuiet a ieși dintre rânduri, iar bătălia a devenit mai strînsă. Când s-au deschis porțile acei 200/300 de oameni au năvălit ca barbarii antici asupra unui oraș.
Nu exagerez cu nimic, era o bătălie pe viața și pe moarte.
Unui bătrânel din curtea interioară i s-a făcut rău la coadă. Credeți că i-a păsat cuiva? Credeți că s-a dat careva înapoi să-l lase să treacă. (Asta apropo de postările idioate de pe Facebook, gen: „Pe vremuri eram mai buni, oamenii erau oameni!” Aiurea! DFM).
Abia când s-au terminat puii, adică atunci când lumea s-a lămurit că nu mai e marfă, au putut să-l scoată și să cheme salvarea.
Bineînțeles că salvarea nu a mai avut ce să-i facă.
Câteva bătrâne i-au aprins lumânări. Era întins pe spațiul verde dintre sosea și trotuar. Așa îl văd și acum. Niște pantaloni gri, un pulover gri, ponsit, cu sacoșa strânsă în mână, mic la trup și cu părul alb.
Au venit rudele după el și l-au dus acasă, cu căruciorul de la aprozar.
