Ce e mai greu?
În copilărie nu pricepeam deloc cum de un kilogram de fulgi e la fel de greu ca un kilogram de ciment, de cuie sau de mălai. Râdeți de mine cât vreți, nu mă supăr! Aveam de rezolvat probleme la școală despre așa ceva și nu-mi ieșeau niciodată.
Tata îmi explica, așa cum putea și cum știa el, dar eu, nimic!
Aveam opt sau nouă ani, eram destul de mare, însă tot nu pricepeam.
„Cum, dom’ne, să fie la fel de greu un kil de pene în comparație cu un kil de cuie?”, făceam eu pe deșteapta. „Tata habar n-are! Ceva nu e în regulă la problemele astea!”
Și mai rău se înfuria când îl înfruntam, în prostia mea. Mă lua cu chestii superioare mie, cu gravitație, cu forțe, cu niște cantități scalare…
Mă uitam la el ca curca-n crăci și, când nu era atent la mine, pentru că încerca să-mi explice, deja începeam să mă joc cu creionul, să-l mușc (era din ăla moale, cehoslovac — zob îl făceam!), să-i dau bobârnace.
„Mă, tu mă asculți? Înțelegi? Sau vorbesc ca tâmpitul cu pereții? Eu îți explic ceva științific, și dacă te întreabă la școală să nu stai ca muta, să răspunzi! Kilogramul este unitatea de măsură pentru masă. Masa, adică… uite, tu, eu, avem masă — așa se numește. În știință și inginerie, greutatea unui obiect este legată de forța care acționează asupra obiectului, fie datorită gravitației, fie unei forțe de reacție care îl ține pe loc…”
Și de aici mă pierdea cu totul, definitiv. Nu pricepeam o iotă! Cum, masă?
Îl întrerupeam:
„Eu sunt o masă, ca la bucătărie?”
Tata se oprea disperat. Nu mai știa cum să-mi explice.
„Nuu! Ăăăă… masa reprezintă cantitatea de substanță conținută într-un corp…”
Băteam din buza de jos: brbrbrbrbr, fleașc!
O mai auzeam pe mama cum ne chema la masă și discuțiile pe tema asta se încheiau brusc.
