Lacrimi… De fiecare dată când simt în aer miros de ardei copt, îmi dau lacrimile. De dor, de regret, de iubire. Închid ochii, strâns, strâns, ca să alung tristețea asta nebună care-mi smulge inima din piept și mi-o pune pe tabla încinsă de flăcările aragazului. Mama mea cocea mereu ardei vara. Ne pl
Lacrimi… De fiecare dată când simt în aer miros de ardei copt, îmi dau lacrimile. De dor, de regret, de iubire. Închid ochii, strâns, strâns, ca să alung tristețea asta nebună care-mi smulge inima din piept și mi-o pune pe tabla încinsă de flăcările aragazului.
Mama mea cocea mereu ardei vara. Ne plăceau la nebunie, ne băteam pe ei ca chiorii, eu cu frate-miu, „ca niște hămnesiți”, vorba bunicii Bențoaia, care avea oroare de mâncatul cu mâna, așa cum făceam noi.
Îmi amintesc că aveam vreo 12 ani, eram domnișoară de-acum (Aiurea! Un băiețoi cu genunchii ferfeniță și chef de scandal) și mama, biata de ea, grăbită că intra în tura de noapte, mă ruga să o ajut la curățat ardeii copți.
Aoleuuuu! Dezastru! Taifun! Să n-aud! Mă apucau toate pandaliile, îmi venea să cucăi, să mă urc pe pereți, să fac ca ciocănitoarea Woody. O mai ajutam eu, dar sufeream teribil. Nu-mi plăcea deloc-deloc între oale, la bucătărie, iar când mă punea să curăț cartofi, parcă dădeam în delirium tremens. N-aveam stare, vă rog să mă credeți!
Mama mă certa și mă amenința cu palma, așa că luam cuțitul și mă apucam să curăț obositurile alea de cartofi, suspinând ca o prefăcută și privind-o pe furiș, cu niște ochi ca burghiele.
Cum, mă-sa, să cureți ceva și să stai în același loc? Așa că începeam să dau din picioare, să fac joc de glezne, ca la ora de sport, să dansez pe loc tropotita de la Maramu, să ridic un crac, apoi altul. Cartofii îi curățam execrabil, îi ciumpăveam, tăiam coaja cât degetul și aruncam mai mult de jumătate la gunoi.
Mama zicea „mersi” și de atât, dar mă dojenea: „Dani, Dani, ce-ai să te faci când o să fii la casa ta?!” Se oprea când începea vecina de jos să bată în țeavă din cauza „tropotitei” mele.
La ardeii copți la fel făceam. Când mă ruga să o ajut, pufneam plină de nervi și rupeam cu silă și grabă, de rămâneau trei pielițe de ei. Protestam, mereu, ca o nemernică: „De ce mă pui numai pe mine? Dar ăla de ce nu curăță?”
„Ăla” era frate-miu, Doru, care avea doar cinci ani. Bună glumă, nu? Hm! Așa zic și eu acum, atunci mi se părea normal!
Mama, supărată, mă amenința și începea cu eterna placă pe care mi-o punea de fiecare dată când făceam nazuri: „Ești ditai fata! Eu, la vârsta ta, munceam de-mi suna apa-n cap și aveam grijă și de frații mei. Dacă nu cureți, nu mănânci!” „Foarte bine! Nici nu-mi trebuie ardeii tăi!”, răspundeam obraznic și tranc, ușa!
Mai veneam seara, leșinată de sete și de foame, cu șpan în palme, tăiată, murdară (săream gardul în curtea Întreprinderii Electrotehnica și furam șpan ca să-mi fac cercei) și fără niciun rezultat în ancheta mea criminalistică. Mama era deja la Gara de Nord, unde lucra, frate-miu, cuminte ca o fetiță, se juca, iar tata le soilea împărătește, sforăind generos, ca un adevărat electrician care-și făcuse treaba pe ziua respectivă și după care linsese paișpe beri cu jamaică și-un pahar cu vin!
Pe masă, în bucătărie, mama îmi păstrase doi ardei copți, lângă care pusese un bilet pe care scria, cu literele ei frumoase, lăsate spre dreapta: „Pentru Dani, fiindcă m-a ajutat!”
I-am halit în zece secunde, gândindu-mă la cât am fost de nemernică și la cât era mama de bună, cu atâtea griji pe cap. Mi-au țâșnit lacrimile șuvoi din ochi și vă jur că, atunci când mi-au curs pe obraji și mi-au ajuns pe buze, în gură, aveau gust de ardei copți.
Am oftat, mi-am șters remușcarea de pe față, apoi m-am dus la mine în cameră. Aveam de citit Moartea vine pe bandă de magnetofon, de Haralamb Zincă, și nu puteam să ratez momentul pentru o clipă de sentimentalism.
Și… de fiecare dată când simt în aer miros de ardei copt, îmi dau lacrimile. De dor, de regret, de iubire. Închid ochii, strâns, strâns, ca să alung tristețea asta nebună care-mi smulge inima din piept și mi-o pune pe tabla încinsă de flăcările aragazului…
Iartă-mă, mamă! Poți? Iartă-mă! Coc ardei azi, să știi!
