Sinuciderea? 🙂
1987. Picasem treapta a doua la liceu și în mica mea viață s-au pornit cataclisme nucleare. Explozii cu șrapnel. Furtuni devastatoare. Cutremure fără speranță.
Din iunie până în decembrie am plâns în fiecare zi. N-am mai mâncat, slăbisem, mă ascuțisem ca lupta de clasă, vorba tatei. Am o singură fotografie de atunci. Când o privesc, mi se face frig.
Mă durea carnea, sângele din mine, mă durea aerul și pământul pe care călcam. Mă durau oamenii de pe stradă.
Și singura vinovată eram doar eu! Am aflat după 1990, că aș fi luat treapta, dar că au venit „indicații prețioase” de sus, ca toți copiii cadrelor care lucrau în Ministerul de Interne și care nu au reușit să ia notă de trecere la examen, să fie puși pe locurile celor care au luat note mai slabe! Numărul de locuri era stabilit deja.
Nu știu dacă e adevărat, dar ceva din interiorul meu îmi șoptește că așa a fost.
După ce am văzut că am picat, m-am târât efectiv până acasă, din Romană până în Militari. Nu-mi venea să cred!
A doua zi am vrut să fac contestație, dar în acel an, niciuna nu a fost luată în considerare. Directorul Stanciu mi-a zis: „Degeaba faci!”
Și încă ceva: Ceaușeasca dăduse indicații prețioase ca din acel an, elevii căzuți la treapta a doua să nu mai fie trecuți din oficiu la seral, la același liceu, ci să fie obligați să se înscrie la școlile profesionale. „Să dăm țării cât mai mulți meseriași, ce atâta liceu sau facultate! Avem nevoie de brațe de muncă!”, parcă o aud.
Am plâns, de mi s-au uscat ochii. Suferința era teribilă.
În fine, cazul era închis. Trebuia să merg înainte. Tata mă bătea la cap să dau examen la profesionala de electricieni, ca după un an și jumătate să intru pe salariu, la CET VEST. Gizăs! Numai când auzeam de asta, mi se făcea rău. Nu! Nu! Nu! Nu voiam așa ceva! „Lasă-mă un an de zile să stau acasă, apoi dau la seral, tot la mine la liceu!”, îl rugam.
Dar tata, nimic! Ce va zice lumea că își ține fata de 17 ani acasă? Ce vor zice colegii lui? Vor râde de el, pentru nu se poate impune în fața unei puștoaice care nu a învățat suficient.
Așa că, am făcut cum a dictat el.
Noaptea, urlam în pernă până la sufocare. Adormeam suspinând ca de moarte, udă pe obraji, transpirată și deznădăjduită. Am intrat într-un soi de depresie, mai ales că șocul pe care l-am avut când m-am dus la noua școală, m-a îmbolnăvit de frică, de groază de… „uită-te mereu în spatele tău”!
Tristă azi, tristă mâine, tristă luni de zile, am hotărât să mă sinucid. Dar nu singură! Neee! Discutasem cu o prietenă, care avea și ea ceva pe suflet, dar nu o banală „treapă picată”, ca mine.
Când s-o facem? Și cum?
Aveam variante. Prima? Ne aruncăm de pe bloc. „Venim cu viteză din spate, ne luăm avânt, ne ținem de mâini și sărim, așa cum săream la ștrand astă-vară, în Băneasa!” propunea ea, foarte „inteligentă”.
„Nu!” refuzam! „O să arătăm urât după! Plus că doare foarte tare!”
„Atunci, bem toată damigeana cu afinată de la tata!”, zicea ea.
Nu! – ziceam eu.
Ne-am certat ce ne-am certat, era să ne și luăm la păruială, ca niște adevărate prietene, până când am ajuns la o idee comună:
