Dacă ai fi ieșit pe o stradă dintr-un oraș spaniol acum o sută sau o sută cincizeci de ani, după miezul nopții, era foarte posibil să nu fii singur.
Nu pentru că ar fi fost prea multă lume pe stradă. Dimpotrivă.
Orașul dormea.
Dar undeva, în întuneric, mergea un om cu un felinar, o lance sau un baston și un mănunchi impresionant de chei prins de centură.
Era sereno.
Și, pentru o perioadă foarte lungă, omul acesta a fost una dintre cele mai recognoscibile prezențe ale nopții spaniole.
Astăzi, cu telefoane, camere de supraveghere, poliție, interfoane și aplicații care ne anunță inclusiv că a început să plouă, meseria lui pare aproape neverosimilă. Dar sereno nu era doar un paznic de noapte.
Era, într-un fel, omul care știa ce se întâmplă în cartier atunci când restul lumii dormea.
O meserie născută dintr-o nevoie foarte simplă
Povestea serenos începe în Spania secolului al XVIII-lea. Una dintre cele mai citate versiuni plasează începutul organizării acestei meserii la Valencia, în 1777.
În acel an, după interzicerea anumitor activități pirotehnice, un grup de oameni rămas fără ocupație - coheteros - a fost folosit pentru supravegherea străzilor în timpul nopții.
Ideea s-a dovedit utilă și s-a răspândit treptat în alte orașe spaniole. Existau și forme asemănătoare de pază nocturnă în alte locuri, motiv pentru care originea sereno-ului nu trebuie privită ca povestea unei singure zile în care cineva a inventat meseria. Cert este însă că, în secolele XVIII și XIX, figura sereno-ului a devenit o prezență obișnuită în orașele Spaniei.
Rolul lui era, în primul rând, să supravegheze străzile.
Dar, ca în cazul multor meserii vechi, lista atribuțiilor a devenit rapid mult mai lungă.
Trebuia să observe dacă izbucnea un incendiu, să dea alarma, să anunțe poliția, să intervină atunci când apărea un scandal și, uneori, să ajute oamenii aflați în situații urgente.
Dacă o femeie intra în travaliu în timpul nopții, sereno putea fi trimis să caute moașa.
Dacă cineva era pe moarte, putea fi chemat să găsească un preot.
Dacă izbucnea un incendiu, trebuia să anunțe lumea.
În Madrid, de exemplu, în cazul unui incendiu izbucnit noaptea, serenos aveau obligația de a avertiza locuitorii și persoanele care trebuiau să intervină, strigând atât ora, cât și cuvântul „fuego".
Cu alte cuvinte, dacă se întâmpla ceva important în timpul nopții, era foarte bine să știi unde îl găsești pe sereno.
Și atunci de ce se numea „sereno"?
Aici avem una dintre cele mai frumoase părți ale poveștii.
Una dintre sarcinile sereno-ului era să anunțe, la intervale regulate, ora și starea vremii.
„Este ora două și este senin."
„Este ora trei și plouă."
„Este înnorat."
„Este vânt."
Vocea lui răsuna pe străzile adormite.
Iar dacă noaptea era liniștită și cerul senin, anunțul devenea „¡Una noche serena!".
De aici este legată explicația cea mai cunoscută pentru numele de sereno. Institutul Cervantes păstrează inclusiv relatări ale călătorilor străini care au fost fascinați de această voce ce răsuna din stradă, anunțând ora și „caracterul nopții".
Pentru un străin venit în Spania în secolul al XIX-lea, imaginea trebuie să fi fost destul de spectaculoasă.
Oraș întunecat.
Liniște.
Și, din când în când:
„¡Las dos y sereno!"
Două și senin.
Astăzi ne-am uita la telefon.
Atunci ascultai strada.
Omul cu cheile
Probabil că cea mai cunoscută imagine asociată cu sereno nu este însă cea a omului care anunța vremea.
Este cea a omului care deschidea ușile.
Înainte ca interfoanele și sistemele moderne de acces să devină ceva normal, porțile clădirilor erau închise noaptea.
Iar cheile puteau fi mari, grele și deloc ușor de purtat.
Sereno avea cheile.
Multe chei.
Un sereno era responsabil de o anumită zonă, iar oamenii care locuiau acolo știau unde îl pot găsi.
Ajungeai acasă după miezul nopții, închideai umbrela sau îți ridicai gulerul hainei, te uitai în jur și, dacă nu aveai cheia, băteai din palme.
De trei ori.
Sereno apărea.
Te recunoștea, găsea cheia potrivită dintre toate cele pe care le avea la centură, deschidea portalul și te lăsa să intri.
Pentru acest serviciu primea adesea o mică plată sau o bacșiș. În unele perioade și locuri, veniturile serenos erau modeste și depindeau în parte de aceste recompense.
Un călător britanic care a descris Spania la începutul secolului XX povestea cât de simplu funcționa totul: câteva bătăi din palme îl făceau pe sereno să apară, să te privească pentru a se asigura că te cunoaște, să aleagă cheia corectă și să deschidă ușa.
Greu de imaginat astăzi.
Dar, pentru oamenii de atunci, era absolut normal.
Nu era doar paznic. Era și un fel de „Google" al cartierului.
