În vara anului 1917, pe un front de câțiva kilometri între Siret și Putna, armata română a oprit ultima mare ofensivă a Puterilor Centrale pe frontul din Moldova. Luptele de la Mărășești au durat din 24 iulie/6 august până la 21 august/3 septembrie 1917 și au rămas cea mai amplă operațiune desfășurată de Armata Română în Primul Război Mondial.
România la începutul anului 1917
Situația din care s-a ajuns la Mărășești explică de ce bătălia a contat atât de mult. La 1 ianuarie 1917, două treimi din teritoriul țării erau ocupate, iar administrația se retrăsese în Moldova, împreună cu peste 1,5 milioane de refugiați. Armata de operații scăzuse, în campania din 1916, de la 564.431 la 194.945 de militari, iar iarna a adus o epidemie de tifos.
Refacerea s-a făcut între ianuarie și iulie 1917, sub Marele Cartier General condus de generalul Constantin Prezan și cu sprijinul Misiunii Militare Franceze a generalului Henri Berthelot. La încheierea procesului, armata număra 512.052 de militari, aproximativ 60% din efectivul avut la intrarea în război, organizați în două armate și cincisprezece divizii de infanterie.
Trei bătălii într-o singură vară
Campania din 1917 a început ofensiv. Între 11/24 iulie și 19 iulie/1 august, Armata a 2-a a generalului Alexandru Averescu a rupt frontul la Mărăști, succes marcat și astăzi prin manifestări dedicate Armatei a 2-a. Planul prevedea continuarea ofensivei spre teritoriul ocupat, dar revoluția din Rusia a schimbat totul: frontul rus se destrăma, iar comandamentul român a trecut din nou în defensivă.
Puterile Centrale au profitat. Obiectivul lor era spargerea frontului pe valea Siretului, spre Adjud, și joncțiunea cu trupele austro-ungare care atacau simultan pe valea Oituzului. Ofensiva a fost declanșată la 24 iulie/6 august 1917 de Armata 9 germană, comandată de generalul Johannes von Eben. În apărare se aflau Armata 1 română, condusă inițial de generalul Constantin Christescu, și Armata 4 rusă a generalului Alexandr Ragoza, ale cărei unități își părăseau pozițiile.
Cota 100 și ziua de la Răzoare
Istoriografia militară împarte bătălia în trei etape. Prima s-a încheiat la 30 iulie/12 august, când comanda Armatei 1 a trecut de la Christescu la generalul Eremia Grigorescu. A doua, de apogeu, s-a terminat la 6/19 august, cu eșecul definitiv al ofensivei germane. A treia s-a prelungit până la începutul lui septembrie, cu lupte de intensitate scăzută.
Momentul culminant a fost 6/19 august, în zona pădurii La Răzoare. După un bombardament de aproape trei ore, infanteria germană a atacat centrul Diviziei 13 Infanterie, cu obiectivul de a ocupa cota 100 și de a întoarce apărarea Mărășeștilor. Aici a rezistat compania de mitraliere a Regimentului 51/52 Infanterie, comandată de căpitanul Grigore Ignat, găsit mort în tranșee lângă mitraliera sa, împreună cu aproape întreg efectivul unității. A fost decorat post-mortem cu Ordinul „Mihai Viteazul” clasa a III-a. Poziția a fost restabilită printr-un contraatac dat de batalioane din regimentele 50, 48 și 47 Infanterie.
Generalul german Curt von Morgen, comandantul Corpului I Rezervă, a notat în memoriile sale că rezistența românilor a fost neobișnuit de dârză și s-a manifestat prin 61 de contraatacuri în două săptămâni, ajungând frecvent la lupta cu baioneta. În ultima fază, pe 22 august 1917 în calendarul folosit atunci, a căzut pe Dealul Secului, în zona Muncelu–Varnița, sublocotenentul Ecaterina Teodoroiu.
Bilanțul și ce a decis bătălia
Potrivit cifrelor citate de istoriografia militară română, Armata 1 a pierdut 27.410 de oameni, aproximativ 16% din efectivul de la începutul bătăliei: 5.125 de morți, 12.467 de răniți și 9.818 dispăruți. Armata 4 rusă a înregistrat pierderi estimate la 25.650 de oameni, iar Armata 9 germană între 60.000 și 65.000 de militari scoși din luptă.
Mărășești este descrisă adesea ca ziua care a hotărât soarta României. Rezultatul militar susține în parte formularea: ofensiva germană a eșuat, frontul s-a stabilizat până la sfârșitul războiului, iar nord-estul țării, singurul teritoriu rămas sub autoritatea guvernului român, nu a fost ocupat.
Victoria nu a putut fi însă valorificată. Ieșirea Rusiei din război a lăsat România izolată, iar la 26 noiembrie/9 decembrie 1917 guvernul a semnat armistițiul de la Focșani. A urmat pacea separată de la Buftea-București, în 1918, un tratat pe care regele Ferdinand nu l-a promulgat niciodată prin decret. România a reintrat în război la 10 noiembrie 1918, cu o zi înainte de armistițiul general.
Distincția contează pentru înțelegerea anului 1917: victoria de la Mărășești nu a scurtat războiul pentru România și nu a împiedicat pacea separată, dar a menținut existența statului și a armatei cu care țara a reintrat în conflict în 1918.
Deviza și memoria
„Pe aici nu se trece” este asociată în memoria publică cu Mărășești, dar a apărut un an mai devreme, în toamna anului 1916, la Oituz. Autorul ei este același Eremia Grigorescu, atunci comandant al Diviziei 15 Infanterie, unitate rămasă în istorie ca „Divizia de fier”. La Mărășești, deviza a fost reluată în forma „Nici pe aici nu se trece”.
Data de 6 august cere și ea o precizare. România folosea încă calendarul iulian, cu 13 zile în urma celui gregorian: ofensiva a început la 24 iulie stil vechi, adică 6 august în calendarul de azi. În schimb, luptele de la Răzoare sunt consemnate în documentele epocii la 6 august, dată care corespunde zilei de 19 august actuale. Cele două repere se suprapun frecvent în comemorări, deși sunt momente distincte.
Pe câmpul de luptă s-a ridicat, între 1923 și 1938, Mausoleul Eroilor, din inițiativa Societății Ortodoxe Naționale a Femeilor Române, după planurile arhitecților George Cristinel și Constantin Pomponiu. Adăpostește osemintele a peste 5.000 de militari români, în 154 de cripte individuale și nouă cripte comune, iar în capela centrală se află sarcofagul generalului Grigorescu. Este locul unde se desfășoară, în fiecare an, ceremoniile de comemorare, alături de alte momente din calendarul național precum Ziua Armatei Române.
Citește și: armata care a rezistat la Mărășești fusese refăcută în șase luni cu ajutorul unei misiuni militare franceze. Șeful ei a primit de la statul român o moșie în Hunedoara, a dat numele unei comune și a lăsat totul Academiei Române — Generalul Berthelot și moșia primită de la România.
