Ovidiu Iuliu Moldovan: ardeleanul greco-catolic cu privirea directă și fața neîmblânzită de zâmbet, sigur în gesturi, un om ce nu putea fi scos din ale lui, cu trăsături tipice zodiei Capricornului… Duritatea lui masculină era arma cu care, fără să vrea, artistul confisca mintea oricărei femei.
Nu era omul efuziunilor zgomotoase. Orgolios, sensibil la reproșuri, atent la laude. Avea mult bun simț și rara putere de a recunoaște că a greșit. Își prețuia prietenii adevărați. Nu puteai să zici nimic de Biță Banu, de Nicky Wolkz, de Aurică Manea, sau de Toma Caragiu. La cutremurul din 1977 l-a căutat împreună cu Ion Caramitru pe Toma Caragiu sub dărâmături o săptămână. Apoi, luni în șir, a ținut acasă o candelă aprinsă lângă o poză a lui Toma.
Ovidiu Iuliu Moldovan s-a născut în 1 ianuarie 1942 în localitatea Vișinelu, comuna Sărmașu (Mureș) și a decedat în 12 martie 2008, într-un spital bucureștean, în brațele bunului său prieten și fost coleg de facultate, Ion Caramitru, care i-a organizat apoi, funerariile. Nu a fost căsătorit, dar sufletul său a fost tulburat de iubiri răvășitoare ce i-au ars inima. Cea mai mare neîmplinire a sa a fost faptul că nu avut un copil.
În 1944, tatăl său dispare în condiții misterioase, iar mama sa l-a tot așteptat să se întoarcă, în următorii zece ani. Apoi, familia se stabilește la Cluj, apoi la Turda. “Copilăria mea traumatizată de întâmplarea din 1944 mi-a marcat pe viață caracterul, sensibilitatea, temperamentul. Sunt predispus spre melancolie și însingurare. Nu sunt actor cerebral. Nu sunt nici un instinctiv-afectiv. Trăiesc într-un balans continuu… “, spunea adesea în cercul de prieteni, Ovidiu Iuliu Moldovan.
Își dorește să fie medic, însă, în ultimul an de liceu are loc o întâlnire care îi hotărăște destinul. Vede spectacolul cu piesa “Domnișoara Nastasia” cu Tănase Cazimir, în rolul Vulpașin, despre care va aminti toată viața: “Am fost profund tulburat. Cred că am văzut spectacolul de 20 de ori! Atunci am hotărât să fiu și eu actor”. Îl cunoaște pe Tănase Cazimir. Acesta, împreună cu Maria Cupcea îl pregătește pentru examenul de admitere la I.A.T.C.
În 1960 se prezintă la admitere la București. Devine student la clasa Pop Marțian, cu Octavian Cotescu asistent, și are colegi de generație: Valeria Seciu, Mariana Mihuț, Rodica Mandache, Florina Cercel, Ion Caramitru, Virgil Ogășanu, Ștefan Radof ș.a. A absolvit I.A.T.C, Facultatea de Teatru, în 1964. După absolvire a jucat cinci ani la Teatrul Național din Timișoara, unde a debutat cu Mio din “Pogoară iarna”, un personaj foarte aproape de biografia sa, un băiat care pleacă în căutarea ucigașilor tatălui său.
“În anii de început ai profesiei, la Timișoara, am avut prilejul să lucrez cu Marietta Sadova, care era un mare pedagog de teatru. Printre minunatele lucruri pe care mi le-a spus atunci, pe care mi le-am însușit și la care mă mai gândesc, îmi aduc în minte ideea că fiecare actor aduce pe scenă nici mai mult nici mai puțin decât limitele propriului lui univers. Și oricât talent ar avea, oricât har și farmec de la natură ar avea un actor, nu va putea să interpreteze un personaj de mare rafinament intelectual, într-o formă elevată, decât dacă el însuși va aspira spre acest tip uman. Limitele acestei profesii sunt foarte clare și nu pot fi lărgite decât printr-o acumulare de cunoștințe care să însemne, la un moment dat, propriul său univers în viața particulară. Capacitatea de a atinge o anumită zonă de transcendență pretinde un anumit nivel de percepere a lucrurilor. Nu mă refer la trăsăturile caracteriologice ale persoanei civile a actorului, ci la obligația lui de a deține un bagaj generos de cunoștințe, care să-i dea posibilitatea de a disimula continuu alte stări, alte lumi, alte personaje, de a ieși, de fapt, din el însuși.”
O întâlnire importantă pentru cariera sa a fost regizorul Radu Penciulescu, care îl aduce pe scena Naționalului bucureștean, distribuindu-l în spectacolul cu piesa “Regele Lear”. De atunci, până la deces, a jucat pe prima scenă a țării. Avea o voce memorabilă și un chip nobil. Este actorul ale căror reușite nu vin din zona prezențelor fermecătoare, ci din zona tenebroasă a personajelor compuse cu migală, gest cu gest, privire cu privire, respirație, dicție. A fost pe rând: Caligula, Richard al III-lea…
O întâmplare la Costinești sau actorul ca arhetip
„Niciodată nu am avut o satisfacție mai mare, ca actor cunoscut, când, la Costinești, am salvat o fată de la înec. Am descoperit-o în apă, după ce dispăruse și toată lumea o căuta cu disperare mai mare. Am scos-o la suprafață, am adus-o pe plajă, unde i s-a acordat primul ajutor, apoi am urcat-o în mașină și am pornit spre spital. Pe drum a început să-și revină, m-a privit și a strigat: Hei, actorul! Nu actorul Ovidiu Iuliu Moldovan, ci ACTORUL! Actorul ca arhetip, aș spune. Sublimă și nobilă recunoștință adresată acestei profesii. În conștiința mea, acest strigăt avea rezonanța unui omagiu adus în chipul cel mai simplu cu putință și spontan… histrionului lui Shakespeare, Camus, Gorki… Obligația morală a actorului e să respecte imaginea pe care publicul și-o formează despre el, pornind de la eroii care-i întruchipează pe scenă sau pe ecran. Obligația de a păstra o anumită ținută, o anumită conduită. Este o responsabilitate de care trebuie să te achiți tot timpul și în viață și în artă“, povestea actorul.
