Ștefan Iordache – un partener ideal pe platoul de filmare
Nimeni nu bănuia că puștiul colțos din Rahova, un cartier mărginaș al Bucureștiului, stângaci și timid, crescut printre derbedei, va da admitere la Facultatea de Teatru și într-o zi va ajunge un mare actor. Ștefan Iordache s-a născut în 3 februarie 1941, la Calafat, și a decedat într-un spital din Viena, în urma unei leucemii, în 14 septembrie 2008. A jucat mulți ani la Teatrul Nottara, apoi la Teatrul Național din București, și în ultimii ani, la Teatrul Mic din București. Scena era locul unde se simțea în largul lui.
La puțin timp după terminarea facultății, a debutat în filmul „Străinul” (1964) și, tot atunci, a fost premiat la Festivalul de Film de la Karlovy Vary. De-a lungul timpului jucase destul în teatru, devenise emblema unei generații, colaborase cu mulți alți regizori de film când a fost distribuit de către regizorul Dan Pița, în 1978, în filmul „Bietul Ioanide”. După prima colaborare au urmat alte roluri, în filmele: „Pruncul, petrolul și ardelenii” (1981), „Concurs” (1982), „Noiembrie, ultimul bal” (1988), „Eu sunt Adam” (1995), și „Omul zilei” (1997).
Dacă în teatru actorul își construiește personajul muncind în fiecare zi, la repetiții, corectând mereu, tăind sau adăugând, în film actorul întâmpină dificultăți în crearea personajului deoarece joacă în zile diferite, de fiecare dată alt moment, în funcție de programarea filmărilor. Ca scena respectivă să iasă bine, majoritatea actorilor acceptă să filmeze pe variante. Asta presupune talent, muncă, efort din partea actorului, pentru că apoi regizorul să decidă momentele bune, și să taie împreună cu monteorul, astfel încât scena să iasă reușită.
Momentele înregistrate pe peliculă pot fi modificate refilmând scena, ceea ce presupune cheltuieli în plus în buget. De multe ori, la masa de montaj, prin tăierea cadrelor, dacă nu se respectă scenariul, regizorul are de-a face cu alt film.
Mijloacele construirii personajului în teatru diferă de cele din film. Spectacolul de teatru are loc într-o zi la o anumită oră, când actorul devine personaj și interpretează toate scenele, apoi pleacă acasă. Filmul se realizează în timp. Secvențele lui pot fi filmate în câțiva ani, iar filmările au loc la intervale diferite, care pot fi și întrerupte. În funcție de scena care urmează a fi filmată, ca să nu se consume multă peliculă și personajele să fie credibile, regizorul acceptă repetiții la masa de lectură pentru învățarea textului, înainte de a ajunge pe platoul de filmare.
„Am văzut cum acest actor și-a pregătit rolul scenă cu scenă, cum a cucerit fiecare centimetru de redută, de baricadă, cum cu migală și perseverență a clădit personajul, pe care l-a păstrat la fel la fiecare repetiție, la fiecare spectacol – își amintește regizorul. Evident, filmările nu veneau totdeauna în cursivitatea scenariului. Aveam uneori scene din finalul filmului, pentru a epuiza un decor și a veni în același loc. Cu multă minuțiozitate Iordache își punea la punct racorduri de păr, mustața, îmbrăcămintea. De fiecare dată știa ce nu era bine în rostirea textului și, mai ales, căuta inflexiuni în voce de care uneori se mira că le-a găsit. Propunerile pentru schimbarea de text le făcea întotdeauna înainte de ziua de filmare – totdeauna când ieșea de la machiaj venea să discute asupra textului. Dacă modificările veneau din partea mea, ceea ce se întâmpla destul de des, să-i adaug un text – îl parcurgea și-l învăța imediat – niciodată nu refuza să i se adauge text, nu făcea crize sau fițe, știa sau intuia schimbările în bine. Dacă totul decurgea normal și linear, cerea o schimbare de ritm și multe repetiții. Uneori era inepuizabil – nu obosea decât rareori – și atunci după 10-12 ore de muncă istovitoare; până la sfârșitul zilei slăbea câteva kilograme.
