„De Mircea Albulescu mă leagă amintiri frumoase. L-am cunoscut în Ministerul Culturii unde fusesem angajată după 1990. Era Secretar de Stat. Apoi, după niște ani, ne-am reîntâlnit, când era destul de în vârstă, în teatrul în care sunt angajată, în spectacole de mare succes la public, deși vârsta îi era înaintată. Avea preferință doar pentru Dan Tudor, fostul student, adică nu juca în spectacolele altui regizor. Dan Tudor îi fusese student, apoi a urmat un master de regie. Îl iubea și îl stima. Era ceva reciproc între ei.
La aniversarea a unui număr de ani de la înființarea teatrului Metropolis, am scris albumul “7 ani Metropolis”. Nu uit ziua când a venit să-mi dea poezia pe care o scrisese pentru album. O am și acum, dar poate, rezerv mai mult spațiu poveștii într-un alt articol, căci din motive independente de mine, doar două rânduri au ajuns în album. Mircea Albulescu era actorul pe care, dacă-l cunoșteai, sau atunci când trecea pe lângă tine, nu-l uitai.
„Eram în anul III la arhitectură, când am început să fac figurație la Teatrul Național” – spunea actorul Mircea Albulescu într-un interviu.
A fost elev la Școala Medie de Tehnică și Arhitectură, pentru că locuia prin apropierea școlii. Iubind o fată pe nume Simona, care frecventa Ateneul Popular al cartierului, ajunge întâmplător în echipa de teatru. De atunci s-a legat de teatru pe viață. Urmează în paralel și cursurile Conservatorului, la clasa Aura Buzescu și Nicolae Bălțățeanu.
Renunță la spectacolul lumii verticale în favoarea spectacolului ideilor lumii în momentul când doamna Lucia Sturdza Bulandra îl cheamă la Teatrul Municipal, în 1957, ( Teatrul “Lucia Sturdza Bulandra”) după ce-l vede într-o scenă scurtă unde-i dădea replica lui Victor Rebengiuc. Apoi, din 1967 se transferă la Teatrul de Comedie (1967-1975), mai joacă la Teatrul Mic, apoi la Teatrul Național (1975-1998). Din 2002 devine Societar de Onoare al primei scene a țării.
Mircea Albulescu a venit pe lume în 4 octombrie 1934, “iar tata a hotărât că voi purta numele bunicului, Iorgu. Mama nu s-a împotrivit, săraca, a tăcut din gură. Numai că de îndată ce am început să vorbesc și am început să ne înțelegem, mi-a spus… Mircea. De ce? Nu știu. Cert e că așa mi-a rămas numele.” A decedat în 8 aprilie 2016, în urma unui infarct.
În tinerețe, a practicat atletismul. Are șapte volume de proză și poezie publicate, în urma cărora a devenit Membru al Uniunii Scriitorilor. Este membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România. A jucat în 70 de filme.
Între 30 decembrie 1992-4 aprilie 1994 a fost secretar de stat în Ministerul Culturii. Este Doctor în Arte la UNATC, cu o teză de doctorat dedicată convertibilității mijloacelor de expresie actoricească în teatrul radiofonic, unde a fost și profesor la catedra de Arta Actorului.
Ca profesor la Facultatea de Teatru a îndrumat generații de actori dintre care Elvira Deatcu, Florin Piersic Jr., Natașa Raab, Adrian Titieni (Rector UNATC), Irina Movilă, Alexandru Jitea, Cristiana Răduță, Alexandra Velniciuc, Irina Cojar, și mulți alții.
A primit numeroase premii, medalii și diplome, Premiul pentru întreaga activitate, Gala premiilor UNITER în 2005; Premiul Aristizza Romanescu pentru artele spectacolului, în 2006, Premiul de excelență pentru contribuția adusă la afirmarea filmului românesc, acordat de CNC. La toate acestea se adaugă Ordinul serviciul Credincios în grad de Comandor, în 2000; Ordinul meritul Cultural în grad de Mare Ofițer, 2004. A devenit „Cetățean de onoare al orașului București”.
Mircea Albulescu despre poezie, timp, teatru
Teatrul pe pâine. Cred în “teatrul pe pâine”, în măsura în care pâinea are în ea miez de surpriză, miez de bun, miez de adevăr, miez de bucurie și este cină regală. Să nu uităm că, până la urmă, teatrul este o bucurie, fie că am plâns două ore și jumătate, trei ore și jumătate, patru ore, dar când am ajuns acasă toate lacrimile ne-au spălat sufletul și, fără îndoială, ne-am ales din acest teatru pe pâine cu o bucurie, cu o liniște sufletească.
Studentul. Când am terminat facultatea, în 1956, aveam opt ani de practică, iar în 1950 m-am angajat la Teatrul Național, artist corp ansamblu, cu 206 lei pe lună. După terminarea facultății, când am intrat cu acte în regulă în teatru, primul lucru pe care mi l-am dorit nu a fost un rol. Mi-am dorit sufletul curat și mintea limpede. „Niciodată să nu te umbrească invidia, să nu te umbrească un gând rău“. Așa m-au învățat maeștrii mei.
Profesorul. În timp ce eram profesor la Universitate le spuneam copiilor mei – pentru că toți suntem copii și colegi în același timp – că teatrul este într-adevăr o îndeletnicire extraordinară. Eu am început această meserie cu sufletul curat, dar și cu dorința cristalină.
Smerenie. Nimic nu este mai important în viața unui om decât să recunoască atunci când are puterea: “iertați-mă, am greșit!”. Curățenia sufletescă, a gândului și a dorinței ar putea fi înălțimea de atins într-o viață de om.
