Al Pacino avusese numeroase nominalizări la premiile Oscar și câștigase unul, când, pe 7 iunie 2007, Institutul American de Film i-a decernat, la Kodak Theater din Hollywood, al 35-lea premiu, pentru întreaga carieră. Se alătura astfel altor giganți ai cinematografului, printre care Alfred Hitchcock, Martin Scorsese, Jack Nicholson, Robert De Niro. În 2020, Academia Americana de Film îl nominalizează din nou pentru rolul din filmul „The Irishman” în regia lui Martin Scorsese.
Al Pacino e unul dintre marii actori de la Hollywood, care devorează scena de teatru fără rușine. Al Pacino n-a terminat liceul, n-a dat interviuri până la 39 de ani și spune că dragostea romantică „poate fi un mare rahat”.
Din Bronx până pe scena de pe Broadway, pe platourile de filmare, apoi pe scena Premiilor Academiei Americane de Film, drumul a fost lung și greu. “Nașul”, „Serpico”, „După-amiaza unui cîine”, primele nominalizări la Oscar, așa a început drumul spre celebritate. Un drum greu și chinuitor.
Alfredo James Pacino s-a născut pe 25 aprilie 1940 în Bronx, un cartier al New York-ului. Părinții au divorțat când avea doi ani și a fost crescut de bunici. Copilul timid, care nu ieșise din casă până la șase ani, când era provocat sau lovit, cădea și voma.
Bunicul îl duce la cinema de mic, îi spune povești de viață, și-l învață să muncească. De la 17 ani se întreține singur, lucrând ca poștaș, vânzător (de pantofi, ziare, fructe), lucrător la farmacie, administrator de bloc, portar; a cărat mobilă, apoi a jucat teatru până când Charlie Laughton l-a convins că este actor și i-a spus: “Tu o să devii celebru”.
Se înscrie la Arte Performative unde învață sistemul lui Stanislavski. “Odată eram la oră și a trebuit să mă interpretez pe mine atunci când sunt singur la mine în cameră. Și cum nu avusesem niciodată camera mea, a trebuit să improvizez. Mama mi-a spus că actoria este pentru oamenii bogați și că ar trebui să-mi caut de lucru. M-am lăsat de liceu după doi ani, dar n-am uitat ce mi-a spus profesoara, că am jucat natural. Nu știu care este diferența dintre a fi natural și a fi real.”
Împătimitul de teatru scrie cuplete pentru spectacole de teatru de revistă prin cafenele și regizează comedie. “În Greenwich Village aveam obiceiul să trecem cu o pălărie prin fața publicului după ce jucam câte o piesă. Eram cu adevărat un actor de stradă, un țigan, un nomad și fără un sfanț. Locuiam în bodegi și cocioabe, în pensiuni și hoteluri infecte, orice cu apă potabilă și baie în cameră, asta însemna paradisul”.
În 1966 a fost nominalizat la premiile OBE pentru cel mai bun actor în rolul dintr-un spectacol de teatru: „Igrec e o literă strâmbă” iar în 1969 obține primul Tony pentru rolul din „Poartă și târgul cravată?”
Hollywoodul îl atrage, dar teatrul rămâne marea pasiune. Marlon Brandon devine idolul său.
Decorul casei sale n-are nimic din aerul sărbătoresc al unui om care a jucat pe Broadway și a luat multe “Oscaruri”, ci din cel al unui orășean amărât care s-a prezentat pentru audiție la „Actors Studio” a lui Lee Strasberg și a fost respins prima dată.
Apartamentul său cu trei camere are o bucătărie și ustensile uzate, un dormitor cu patul mereu nefăcut, o baie unde apa de la toaletă curge mereu cu zgomot și o sufragerie cu mobilă veche, un pian, multe ediții Shakespeare de buzunar și teancuri de scenarii.
Până la 39 de ani n-a dat interviuri, a evitat presa. Din cauza fanilor agresivi și a jurnaliștilor aflați pe urma lui în căutare de senzație, avea scris pe ușa de la intrarea apartamentului alt nume, inclusiv pe cutia poștală. Printre preferințele culinare se află: spaghetele, chifteluțele și afinele. Nu mănâncă niciodată carne vinerea. Are trei copii: Julie, Anton și Olivia. În viața de toate zilele este modest și îi face plăcere să nu se comporte ca un star.
Al Pacino, despre…
Prima experiență sexuală: Îmi place munca mea pentru că plasează sexul în perspectivă. Altfel, riști să devii prea preocupat de sex. Aveam nouă ani. Am întâlnit prima oară o fată. Și-a dat bluza jos, avea sâni, am pus mâinile pe ei, iar ea a chicotit. Stătea în fața saltelelor cu arcuri. Am împins-o. A sărit înapoi și am repetat scena de trei sau patru ori. Am crezut că am pus-o. M-am dus să-mi cumpăr prezervative. Le căram în portofel. Nu știam la ce-s bune…
Tutun, iarbă, LSD, vin: Tutunul și iarba au fost parte din viața mea de când mă știu. Iarbă și vin. Gândeam că toată lumea bea. Am început să fumez pe la nouă ani, pe la zece mâncam tutun, la 11 ani fumam pipă. Am fumat iarbă mulți ani. Nu eram amator, dar îmi plăcea ocazional, cu vin. Am fost pe LSD în tinerețe, când aveam vreo treizeci de ani.
Scriitori: Cehov, Brecht, apoi Shakespeare. De asemenea, Henry Miller, O’Neill, Ibsen, Balzac și Dostoievski. Ei m-au însoțit 20 de ani. Mi-au oferit un fel de „raison d’être”. Scriitorul e totul pentru mine. Cititul mi-a salvat viața.
Dragoste: Îmi este frică să nu fiu părăsit. Trebuie să ajungi, în cele din urmă, într-un punct în care poți să spui că acea femeie îți este prieten. Ține de încredere. Dragostea trece prin diferite etape, dar dăinuie, durează. Dragostea romantică poate fi un mare rahat. Și te poate răni. Cea mai lungă relație a durat cinci ani. Dacă te întâlnești cu 3, 4 femei, nu înseamnă că se învârt în jurul tău. S-ar putea să fii tu cel care se învârte în jurul lor, iar ele să iasă cu 3, 4 tipi.
Femeia. Poți să depinzi de femeie pentru anumite lucruri, dar nu poți investi pe nimeni cu atâta putere. Nu este corect față de tine sau față de cealaltă persoană. Îmi plac femeile care știu să gătească. Am fost îndrăgostit de două ori: Jill Chayburgh și Marthe Keller. Când o relație devine profundă simți că ai pierdut controlul, că te prăbușești.
Supraviețuire. Metoda mea de supraviețuire e să știi să te miști, când să te ascunzi, când să te implici și când să dai din coate. Dacă viața mea ar fi o slujbă, mi-aș da demisia.
Celebritate. Am devenit celebru, era ca și cum luminile erau îndreptate către mine și nu mai puteam vedea în față. Nu mai vezi cum sunt oamenii unii cu alții. Anonimatul îți oferă lucruri minunate, cum ar fi să umbli pe străzi ca toți ceilalți. Actorii suferă de o problemă pe care o avem cu toții: trebuie să învățăm să facem față celebrității și atenției. Am văzut actori transformându-se din actori în personalități. Devin atât de flatați și dați peste cap de celebritatea lor, încât uită scopul. Sunt prinși în această celebritate și înțepenesc în ea.
Bani. Nu am avut bani. Când am devenit bogat am învățat multe despre detașare. Oamenii bogați cunosc banii, îi înțeleg, interacționează cu ei diferit. Dacă nu i-ai avut niciodată, va trebui să înveți despre ei.
Dorința de a deveni actor. Unul dintre lucrurile care m-au făcut să vreau să devin actor a fost să văd în copilărie piesa lui Cehov, “Pescărușul”, când aveam 14 ani și stăteam în Bronx. Au jucat într-o sală de cinema cu 15 oameni. A fost o experiență uluitoare. Apoi, într-un restaurant pe o stradă vizavi de The New York Shakespeare Festival’s Public Theatre. Actorii stăteau în jurul unei mese, sporovăind. Era ca și cum ar fi existat acolo de sute de ani și le-ai fi putut vedea rădăcinile, istoria, aduceau atât de mult cu o familie; cât de mult semăna cu ceea ce-mi dorisem întotdeauna.
A juca teatru. M-am întors pe scenă pentru că era felul meu de a înfrunta succesul pe care-l obținusem, era modul meu de a-i face față. A juca teatru înseamnă să nu joci teatru. Să interpretezi e o muncă grea. Câteodată e dătător de energie. E revelator. E palpitant. Modul de a juca pe care încerci, de fapt, să ți-l amintești cu adevărat este cum să nu joci teatru. Scena a fost locul unde am simțit prima oară că pot vorbi. Personajele spuneau toate aceste lucruri pe care nu le-aș fi putut spune niciodată. Lucruri pe care nu mi-am dorit dintotdeauna să le spun, ceea ce a fost pentru mine o extraordinară descătușare. Am regizat piese de teatru și le-am făcut pe toate de la decoruri la costume. E o nebunie să fii actor. Iei psihicul și dai cu el de toți pereții.
A juca teatru pentru un câine-ghid. De-a lungul anilor m-am văzut conectat la teatrul făcut dinaintea spectatorilor decât film. Când joci pe scenă te schimbi și evoluezi neîntrerupt. Prestația din filme a fost pe locul al doilea. Sunt numai mașini și cabluri. Când interpretezi pentru o cameră de filmat ea continuă să ia de la tine și nu dă niciodată nimic înapoi. Când joci în fața unui public viu el se întoarce la tine, astfel încât tu și publicul vă aparțineți unul altuia într-un anume sens. Când am jucat “Pavlo Hummel” în Boston am stabilit o legătură cu o pereche de ochi din sală, am parcurs întregul spectacol agățându-mă de ochii aceia, dând totul pentru acei ochi. Când a căzut cortina, m-am uitat în direcția acelor ochi și am văzut un câine-ghid. Aparținea unei fete oarbe. Nu puteam trece peste compasiunea, intensitatea lor și toată înțelegerea din ei. Era un câine. Ce mai meserie!
Actors Studio. A însemnat foarte mult pentru viața mea. M-a lansat. Lee Strasberg a fost în viața mea un moment de răscruce extraordinar. O să fiu întotdeauna recunoscător studioului. Aș putea să mă însor cu locul ăla.
Când montezi „Richard al III-lea”. Una dintre cele mai mari bucurii este să montez „Richard al III-lea și am montat spectacolul pe Broadway ca să mă las de fumat. Când montezi Richard al III-lea intri în niște lumi, ajungi la locul de unde venim. Cu 400 de ani în urmă, oamenii spuneau și treceau prin exact aceleași lucruri. Simți această legătură. Capeți acel sentiment al apartenenței. „Richard-ul” meu e diferit. L-am montat în 1973 la Loeb Theater din Boston, dar n-a ieșit bine. Ne-am mutat într-o biserică, iar lucrurile au luat avânt. Când am scos spectacolul din biserică și l-am urcat pe scena teatrului, lucrurile s-au schimbat. Înainte avea un concept, acum nu-l mai avea.
Shakespeare. E unul dintre motivele pentru care am continuat să joc teatru. Uneori petrec zile întregi lucrând la Shakespeare de unul singur, numai din plăcerea de a-l citi, de a rosti cuvintele. Uneori sunt în stare să stau țintuit o noapte intepretând diverse roluri. O pot ține așa zece ore încontinuu. Poate e legat de modul în care asimilăm inconștient lucrurile.
“Nașul”. La momentul acela puțin îmi păsa dacă iau rolul sau nu. La al doilea film „Nașul”, m-au chemat în biroul din New York, mă așteptau cu o sticlă de J&B pe masă. Am început să bem, să povestim, să râdem, iar producătorul a deschis un sertar cu o cutie de metal și a împins-o spre mine. Mi-a spus: “Dacă ți-aș spune că aici este un million de dolari?” I-am răspuns: “Nu înseamnă nimic pentru mine – este o noțiune abstractă”. A fost cel mai incredibil moment: am sfârșit prin a-i cere scuze tipului că nu iau milionul. Primele două filme au câștigat nouă premii Oscar și aproximativ 800 de milioane de dolari.
Oscar. Era un soi de aură care a strălucit câteva săptămâni. N-am mai simțit așa ceva. A fost de parcă aș fi câștigat o medalie olimpică, numai că la jocurile olimpice o câștigi pentru că ești cel mai bun, pe când „Oscarul” nu e neapărat necesar. Îți vine rândul și atât. De fiecare dată când pierd un punct mă gândesc la premiile mele și intru din nou în cursă. Când am emoții ori sunt stresat, arborez o mină rece. Înghițeam Valium ca pe bomboane. Le mestecam. Fusesem nominalizat la „Oscar”. Făceam pe mine rău. Dacă nu luam nu puteam ajunge la scenă.
Muzica. Nu e nimic mai înveselitor decât să comunici cu oamenii prin muzică. Am avut o perioadă când am crezut că sunt Beethoven sau ceva de genul ăsta. Aveam acest sentiment, că eram un geniu nedescoperit, așa că am făcut rost de un pian și cântam cu orele. Era o nevoie de a mă exprima. Am adesea fantezii cu mine într-o trupă de jazz sau în mijlocul unui cvartet de Beethoven.
Sursa: Al Pacino în dialog cu Lawrence Grobel
Autor: Monica Andrei, critic de teatru
Teatrul Metropolis
Foto: Cinemagia
