Avea un rictus fermecător și ochii negri cu o privire hipnotică. Oricine întorcea capul după el pe stradă. Șoapta, zâmbetul, râsul, inflexiunea vocii dădeau startul intrării într-un mare rol în teatru și în viață. Cu o privighetoare în glas, a știut să cânte pe toate registrele personajelor interpretate. După orice spectacol de teatru sau film, omul de rând rămânea multă vreme în minte cu imagini în mișcare care aveau în prim plan figura marelui actor. 40 de ani în teatru a fost o surpriză, cu fiecare rol, personaj, ceea ce i-a atras definirile: „un actor uriaș”, „un actor al salturilor mortale”,” un actor utopic”, „un actor poet”, „un actor telegenic”, „un actor fotogenic”, „emblema unei generații”. Cu puțin timp înainte de a pleca dintre cei vii și-a îndeplinit dorința de a scoate un disc imprimat cu piese muzicale.
Paradisul copilăriei, chinul de a fi pe scenă, premiile
Ștefan Iordache s-a născut în București “acolo unde întorceau tramvaiele 7 și 15, a treia stație de la Sebastian, într-o căsuță dintr-o fundătură. Ea în ’41, în 3 februarie. În Rahova, un cartier muncitoresc unde a trăit amestecat cu derbedeii și țigani.” S-a stins din viață, la Viena, pe un pat de spital, în 14 septembrie 2008, la 67 de ani.
O dată pe an, Ștefan Iordache pornea pe jos spre cartierul copilăriei. „Întotdeauna am trăit cu spaima că o să uit de unde am plecat. Și, ca să mă mai trezesc din euforia pe care ți-o dă meseria asta a mea, mă duc să-mi văd cartierul. O iau de pe Dorobanți, pe jos, până în Rahova. Acolo aproape totul a fost dărâmat… E groaznic să nu mai găsești locurile în care ai trăit și ai copilărit!”
Revederea cartierului copilăriei însemna întâlnirea cu vechii prieteni „frumoși, bătăuși și iubăreți” cu biografii de penitenciar. Erau oamenii acelui loc, acelui timp. „Titi Mafoame comanda întotdeauna un metru de vin; Fane intrase și el în rândul lumii: spărsese o brutărie. Titi Șobolanul făcuse pușcărie, mi-a mărturisit ca unui frate drag: «Îmi pleacă mâna înainte, fără voia mea, prin buzunare.»
Marin Țăcală, un băiat extraordinar din cartier, patronul unui mic magazin de ștrasuri. Neuitându-i pe toți acești vechi amici ai mei, am sentimentul că mă pot întoarce de unde am plecat. Ne băteam mereu, gașca noastră, cu cei din Ferentari. Prietenii ăștia ai mei au fost întotdeauna mirați de ce m-am încurcat eu cu teatrul. Puțini veniseră să mă vadă pe scenă, prieteni am rămas pe alte date, nu pe ce a ajuns fiecare. Ci pe nebuniile noastre frumoase de pe vremuri.”
Paradisul copilăriei se confunda și cu duhul verilor de altădată petrecute la Calafat, la bunici. Când povestea, i se umplea inima cu un dor, după oamenii, locurile și întâmplările de atunci: își amintea de mam-mare care povestea frumos din Biblie, deși nu cunoștea o literă, iar oamenii din sat veneau la câte o clacă pentru bulion sau curățatul porumbului doar ca s-o asculte povestind.
Tot acolo, Ștefan Iordache a trăit o întâmplare premonitorie care i-a marcat viața: „Era vară, se copseseră lubenițele, aveam un morman întreg în șopron. Mama-mare era în ogeac, făcea mâncare. Se amurgise, și eu, înfășurat într-un cearceaf alb, m-am furișat până acolo, la șopron, și am început să vorbesc pițigăiat, și mă prefăceam că fur pepeni. Și atunci, mam-mare a ieșit cu făcălețul – făcea mămăliga – și-a căzut pe scări, săraca…Când am văzut asta, m-am speriat și eu am strigat: Mam-mare, eu sunt! Nu m-a blestemat, nici măcar nu m-a certat, mi-a zis doar atât: Bre, muică, tu scamatoriu o să te faci! Scamatoriu pentru ea, probabil, însemna artist.”
Medic, contabil, actor…
Părinții l-au sfătuit că e bine să fie medic, deși își dăduse seama între timp, că nu era făcut pentru profesia respectivă, dar s-a prezentat la concurs. „La anatomie pregătisem «scheletul», «organele interne» și «circulația». Mi-a căzut «urechea». Ce să scriu despre zgârciul ăla care crește pe capul omului? Mă uitam pe pereți, mă priveau toți clasicii marxism-leninismului, din tablouri. Studiindu-le urechile am ajuns la vreo trei-patru rânduri…” După eșecul de la admitere, tatăl său, croitor, îl angajează contabil la Cooperativa de croitorie “Sporul”, deoarece era bun la matematică. Din plictiseala muncii de birou și a calculelor dese a intrat în brigada artistică unde a fost distribuit de către actorul Costin Dodu, în rolul vicepreședintelui unității. Actorul l-a îndrumat, apoi, să dea la teatru.
Sigur pe sine, că jucase teatru, se prezintă în fața comisiei de admitere de la Facultatea de Teatru, alcătuită din: Ion Finteșteanu, Costache Antoniu, Ion Șahighian, Alexandru Finți, cu două piese de rezistență: „Boul și vițelul” și „Pașaportul sovietic”.
„Mă prezentasem îngrijit îmbrăcat: o haină scurtă, de-a lui tata; o cămașă cu guler mare, pantaloni strâmți, șosete «sing-sing», cu dungulițe verticale, pantofi cu talpă groasă de cauciuc făcută din anvelopă. Eram înalt deșirat, cu o creastă de cocoș, «à la Elvis Presley» – tunsoarea modernă de atunci. Arătam foarte bine, după părerea mea.
E drept, n-ar fi stricat să am și-o cravată.” A încheiat plutonul de 70 de candidați pe lista celor admiși. La cursuri stătea timid în fundul clasei, nu vorbea, însă, debutul pe scenă a fost exploziv, la Studioul „Casandra”, în spectacolul cu piesa “Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită”, distribuit de profesorul său Dinu Negreanu. Descoperea bucuria și chinul de a juca pe scenă.
„În fiecare marți, îmi invitam colegii la mine acasă, în Rahova: Irina Petrescu, Cornel Coman, Dionisie Vitcu, Valentin Uritescu, Valeriu Dogaru, Sandu Simionică, Leni Pințea, Emil Boroghină, unde mama ne aștepta cu fasole bătută și-un pahar de zaibăr de la tata-mare.”
Puștiul colțos din Rahova, stângaci și timid, crescut printre derbedei și țigani nu știa că va deveni mare actor. În 1964, cu rolul din filmul “Străinul” a fost selectat la festivalul de Film de la Karlovy Vary, unde a fost premiat. Teatrul Nottara unde a jucat o bună parte din viață a fost un loc binecuvântat. “Raskolnikov” l-a consacrat ca actor și l-a condus spre alte două spectacole: „Hamlet” și „Viziuni flamande”. Au urmat ani cu roluri multe și grele, de tortură și insomnie. Un chin fericit. Momentele acestea de vârf le datorează regizorului Dinu Cernescu.
În urma turneelor din străinătate a avut ocazia să rămână în Franța. Dorul de locurile natale i-a sfâșiat inima și s-a întors. A jucat apoi la Teatrul Mic unde a avut-o parteneră pe Valeria Seciu despre care spunea: „Cuplul nostru pe scenă l-a creat Cătălina Buzoianu. Vali e un om discret, plin de grijă, mereu preocupată să-și ocrotească familia. Ochii ei verzi, adânci, silueta fragilă și glasul care te învăluie, îi dau un farmec misterios, care fascinează…”
După Revoluție, a fost primul actor care a primit Premiul Academiei Române pentru artiști. În afara scenei, era un om greu abordabil, tăcut. În escapadele bahice era un “crai de Curtea veche” apoi, se întorcea acasă, sfios, în camera unde dormea, plină cu icoane.
