Este o perspectivă care multora li se va părea, poate, contra-intuitivă, având în vedere contextul geopolitic din ce în ce mai complicat în care trăim. Însă o analiză atentă a provocărilor cu care se confruntă statele europene, în general, și România, în special, duce la o concluzie care merită să fie atent analizată. O schimbare fundamentală de viziune și de operare a industriei de apărare este necesară, într-un context în care statele medii ar putea avea o șansă neașteptată în concurența tehnologică pentru produse și servicii militare de top.
Pentru România, provocarea este însă mult mai mare decât pentru alte țări din Europa, în condițiile în care, în ultimele decenii, industria de apărare a cunoscut un declin cantitativ și calitativ, din lipsă de comenzi și de interes. Din păcate, a fost modelul urmat de multe dintre companiile de stat care au „beneficiat” de eticheta de „importanță strategică” ce a adus, de fapt, prea multe concesii făcute lipsei de transparență și unei guvernanțe corporative îndoielnice.
Rezultatul este că, astăzi, avem o industrie de apărare care pare că decolează cu greu, în pofida oportunităților oferite de războiul din Ucraina și, mai nou, de programul SAFE. Decolează greu pentru că industria de apărare ar necesita o re-capitalizare masivă, menită să susțină un program de investiții având ca obiectiv stimularea calității și cantității produselor și serviciilor furnizate. Or, această capitalizare ar putea fi realizată fie de statul român, fie prin acceptarea intrării unor noi acționari/investitori.
Statul român, din păcate, nu se află într-o situație în care să poată aloca fonduri semnificative pentru dezvoltarea industriei de apărare. Și atunci, calea aleasă până acum a fost cea a societăților mixte formate cu firme consacrate din străinătate. Marele avantaj al unui astfel de aranjament este că aduce rapid și capital și tehnologie gata testată.
Însă, dacă într-adevăr industria de apărare este una strategică, ar trebui să luăm în considerare și un dezavantaj major. Crearea unei dependențe puternice de tehnologia străină și inhibarea inovării și a dezvoltărilor tehnologice locale. Dar chiar are România șansa să furnizeze soluții tehnologice competitive pentru apărare, un domeniu rezervat cu predilecție marilor puteri?
Suntem într-un moment în care strategiile militare cunosc o schimbare profundă. Țări care, în ultimele decenii, au fost campioane ale cheltuielilor militare și ale sofisticării armamentului ajung să fie incapabile să își asigure victoria pe front în fața unor țări cu mult mai puțin dotate militar. Iar asta se datorează în esență apariției a două tipuri de arme, relativ mai ieftine și eficiente: dronele și inteligența artificială.
Realitatea din Ucraina, și mai nou din Orientul Mijlociu, ne arată că succesul nu mai depinde doar de bugete de apărare imense, ci, din ce în ce mai mult, de eficiența cu care banii sunt cheltuiți în sisteme mai degrabă ieftine și ușor de înlocuit.
Distrugerea unei drone de câteva zeci de mii de euro cu o rachetă de câteva sute de mii de euro poate fi o soluție urgentă pentru o situație de criză. Dar, cu siguranță, nu poți purta un război în acești termeni. Iar aici, una dintre provocări este cea legată de mentalitatea existentă la nivelul conducerilor militare.
Într-un articol recent din Foreign Affairs, Paul Scharre, Vicepreședinte al think-tank-ului Centre for a New American Security, remarca faptul că, în SUA, în ultimele decenii, tendința a fost către arme din ce în ce mai scumpe și mai sofisticate. SUA, susține domnia sa, nu a fost niciodată bună la a produce arme ieftine sau la a avea o reacție rapidă de creștere a producției militare. Este o tradiție care vine acum în contradicție cu noile strategii militare care se bazează pe drone multe, ieftine și inteligente.
Această decuplare a fost oglindită perfect de conflictul dintre SUA și Iran, în care drone ieftine iraniene au fost distruse cu rachete americane scumpe și aflate în cantități limitate. Ca urmare, stocurile americane de rachete interceptoare au scăzut semnificativ. Domnul Scharre estimează că, de la începutul războiului, stocurile de rachete Patriot ale SUA s-au înjumătățit, iar stocurile interceptoarelor THAAD au scăzut cu o rată de 50 până la 80%. Și vestea proastă este că, în pofida măsurilor de creștere a producției luate de administrația americană, va dura ani buni până stocurile vor fi restabilite. Iar asta va necesita o grămadă de bani, aș adăuga eu.
Ce relevanță au toate acestea pentru România? În esență, totul se reduce la următorul deziderat: o schimbare de mentalitate privind modul în care industria de apărare locală este folosită și dezvoltată.
O primă provocare pe care dl. Scharre o remarcă — și care cred că ar fi iluzoriu să credem că e doar problema ofițerilor americani — este provocarea culturală. „Avansurile tehnologice necesită noi modalități de a duce războaiele, iar asta poate uneori să vină în contradicție cu obiceiuri și identități adânc înrădăcinate în serviciul militar.” Cu alte cuvinte, în ziua de astăzi, nu tot ce e mare, sofisticat și scump e și util. E un lucru la care România va trebui să fie atentă, având în vedere că acele companii care au investit în producția de arme, care acum ar putea fi ne-necesar de sofisticate și scumpe, vor dori să continue să le vândă.
A doua prejudecată pe care trebuie să o eliminăm este aceea că România nu este capabilă să producă tehnologie militară modernă și că acesta este doar apanajul marilor puteri militare. Sumele imense care vor fi alocate în anii următori producției de armament în Europa prin programul SAFE oferă o oportunitate unică pentru dezvoltarea a cel puțin unei părți din industria de apărare din România. Iar pentru asta, primul pas necesar este o strategie de păstrare și chiar atragere din străinătate a specialiștilor care au absolvit facultățile tehnice de top din România, în primul rând a absolvenților de construcții aeronave și a celor din zona de IT și electronică.
