Studentă la 90 de ani. Sunt istorii care nu cer efecte dramatice pentru a emoționa. Își poartă singure greutatea, prin simplitatea adevărului pe care îl spun. Povestea Amaliei Susana Tușa este una dintre ele.
La 90 de ani, studentă în anul al treilea la Facultatea de Teologie Ortodoxă din cadrul Universitatea Babeș-Bolyai, ea dovedește că timpul nu poate opri un vis, ci doar îl poate amâna.
Curiozitatea ei este vie, limpede, aproape copilărească. Mai vie, poate, decât a multora dintre cei care îi sunt colegi și au vârste mai mici.
Iar drumul până aici nu a fost nici ușor, nici drept.
O copilărie începută cu suferință
La doar trei ani, Amalia a trecut printr-o encefalită severă. Urmele bolii au rămas, afectându-i vorbirea și mobilitatea. A fost prima lecție a unei vieți care nu avea să-i ofere concesii.
Anii de după război au adus o altă încercare. Tatăl ei, fost polițist, a fost arestat în contextul represiunilor politice de la finalul anilor ’40. A petrecut un an și opt luni în detenție, fără vreo vină dovedită.
Pentru Amalia, această etichetă – „fiică de pușcăriaș” – a însemnat o condamnare tăcută.
„Originea socială conta enorm atunci. Din cauza asta nu am putut face facultatea la timp. Am fost dată afară chiar din examenul de admitere”, a povestit ea mai târziu.
Un vis amânat zeci de ani
Pentru o tânără care își dorea să studieze, refuzul nu a fost doar o nedreptate, ci o rană. Una care nu s-a închis niciodată complet.
Viața a mers mai departe, dar nu a fost blândă. Prima căsătorie, la 19 ani, s-a dovedit o greșeală. Au urmat alte trei, fiecare purtând în sine suferință, pierderi sau dezamăgiri. Un soț marginalizat politic, altul pierdut într-un accident, unul răpus de boală, apoi o relație toxică.
Peste toate acestea s-a adăugat și diagnosticul de scleroză multiplă. Și totuși, ceva a rămas neatins: dorința de a merge mai departe.
„Curajul nu înseamnă că nu tremură nimic în suflet. Tremură. Dar trebuie să învingi.”
Întoarcerea la școală
La 87 de ani, Amalia a făcut un gest care pentru mulți ar părea imposibil: s-a înscris la facultate. Nu pentru a demonstra ceva, nu pentru a recupera timp, ci pentru că, pur și simplu, așa a simțit ea.
Astăzi studiază Teologie Didactică. Este greco-catolică practicantă, dar participă la cursurile Facultății de Teologie Ortodoxă în cadrul unui parteneriat între instituții.
Spune că invitația de a se înscrie a fost o bucurie imensă. Poate cea mai mare după o viață întreagă de așteptare.
În mijlocul tinerilor
În amfiteatru, nu cere tratament special. Ascultă, întreabă, participă. Își notează idei, citește, reflectează.
Studenții o privesc cu admirație, dar și cu o ușoară uimire. Pentru că prezența ei schimbă ceva. Încetinește ritmul. Aduce profunzime. Creează spațiu pentru gândire.
Ea îi privește cu afecțiune, dar și cu exigență.
„Nu sunt suficient de curioși. Uneori nu întreabă, nu insistă să înțeleagă.”
O deranjează lipsa de punctualitate și de bune maniere, dar mai ales superficialitatea. „Ce nu s-a schimbat? Minciuna. Și răutatea.”
O lecție despre viață
Dincolo de toate încercările, Amalia nu a devenit un om amar. Dimpotrivă. Spune că are darul de a-i scoate pe oameni din tristețe. Își amintește cum a ajutat un coleg să depășească pierderea soției, doar prin prezență și cuvinte simple.
Viața, în cazul ei, nu a fost niciodată ușoară. Dar a fost trăită cu o formă rară de demnitate.
Dacă ar fi să-i dea un titlu, ar fi unul simplu: „Supraviețuire”. Și totuși, privind-o astăzi, pare mai mult decât atât.
Este dovada că visele nu dispar, că răbdarea poate învinge timpul și că, uneori, cele mai importante începuturi nu vin la tinerețe, ci exact atunci când nimeni nu le mai așteaptă.
Iar lecția ei, spusă fără pretenții, rămâne una dintre cele mai puternice:
nu e niciodată prea târziu să începi.
Felicitări, Amalia!
DFM 26 martie 2026
Sursa subiectului, Adevărul.
