A fost o data ca niciodată, cam acum patruzeci de veri și cam tot atâtea toamne, ierni și primaveri, 35 de Feti-Frumosi și cinci Cosanzene.
Uni au dat navala la porțile liceului invecinandu-se cu el ca și cu vechi prieten, alții sa aiba și o meserie la pachet cu diploma de BAC, altii – respinsi cu medii bunicele la licee mai moțate din buricul targului – au intrat in sesiunea cand se numarau bobocii.
Un amalgam de adolescenti, fiecare rătăcit in noianul de vise și speranțe.
Gheață s-a spart din primul moment și am inceput sa navigam împreună.
Parca mă văd, trecută prin inel, in uniformă scurtata deasupra genunchilor, cu bentița pitita in buzunar și purtata doar in caz de pericol.
Totul era aproape perfect. Un singur coșmar imi întuneca bucuria: practica!
In scoala generala tremuram de spaima că nu voi intra la liceu. Doamne Fereste, să nu mă trezesc in salopeta cu o pila in mâna, așa cum vedeam in filmele de propaganda comunistă despre „Meseria, brățară de aur”… Ei, bine, iata-ma cu o salopeta gri, cu doua numere mai mare, cu un basc infundat pe cap și cu temuta pila in mâna.
Maistrul. Marele Inchizitor, il pândeam cu ochi de soim să iasa din atelier, scoțând-i o limba de un cot și ma rugăm de „derbedeii mei dragi” să mă ajute!
Jale, aveam medii doar de opt, noua și zece (mai rarisor) și cinci la practica.
Parca aveam două mâini stangi, iar pe dreapta am uitat-o acasa.
Il rugam pe Dirigul cu lacrimi cât bobul de strugure să mai discute cu „Maistrul”. Nicio șansă! Calvarul bietei Liliana continua…
Tot cu pila și bomfaierul m-am chinuit un an de zile.
Dirigul, tânăr, carismatic, a fost pentru noi ca un frate mai mare, ne-a invatat respectul și spiritul de gașcă, mai mult ne-a deschis portile mirifice ale Paradisului… Canalul Sulina al Deltei Dunarii.
Ani de zile, grindurile, plaurii, lacurile, ghiolurile, cetele de pelicani, gratioasele lebede, veselii și nazdravanii corcodei ne-au devenit prieteni.
Muntele, și el parte din sufletul nostrul, ne-a condus pe poteci tainice să admiram măreția Sfixului să stam la sfada cu Babutele să mângâim crestetul Omului, sa atingem zenitul privind in ochi infinitul…
Pământul dezlănțuit, in furia-i deșartă, ne-a răpit in sinstra noapte 4 martie unul din colegi. Iubea nespus muntele și muntele il iubea pe el.
Un lac de munte a curmat fără mila o alta viata, la cativa ani după terminarea liceului: o colega indragostita de un „el”…
Dacă noua acum au inceput sa ne infloreasca ghiocei la tâmple și usor, usor sa ne scârțâie incheieturile, ei, in schimb, vor ramane ca atunci; tineri, frumosi, cu zambetul intiparit pe chip…
Autor Liliana Simion
Foto: din arhiva Lilianei Simion
.
