Tuța… 🙁
Autor Liliana Simion.
Afară-i vopsit gardul și înăuntru-i leopardul! Cam așa era comunismul anilor 70. Se terminase, aparent, cu prigoana burjuilor și chiaburilor. Intelectualii începuseră să fie luați în considerație, mai ales aceia care colaborau cu sistemul, magazinele erau pline, mass-media avea un strop de libertate.
Pe Pingelică și pe Savanta lui nu îi vedeai permanent pe ecranul televizorului, doar pe la congrese, tribune sau în noaptea dintre ani.
Eram elevă în ultimul an de liceu, în 1977, anul în care pământul dezlănțuit de cutremur chemase în adâncurile lui vieți de oameni nevinovați și transformase în moloz orașe întregi. Un an trist.
Majoritatea liceelor în Epoca de aur se transformaseră în licee industriale sau Grupuri școlare conform directivelor cabinetelor „iubiților” conducători. Școlarizarea dura cinci, nu patru ani, pentru că „patria avea nevoie de oameni noi multilateral calificați”. Învățam într-o clasă de băieți. Era perfect, mă simțeam ocrotită și fericită între derbedeii mei. 35 de ștrumfi și cinci ștrengărițe.
La cealaltă clasă erau doar cinci băieți rătăciți într-o mare de fete frumușele, guralive. Multe dintre ele erau căministe venite din provincie ca să urmeze școala în Capitală și să își facă un viitor. Pe Tuța o cunoșteam doar din vedere. Ne intersectam pașii, poate, doar la „baie”, la vreo muncă patriotică sau la premilitară. Tuța era o fata frumoasă, înaltă, cu un păr superb, cu o codiță care îi ajungea aproape de mijloc, cu ochii mari, împodobiți de bunul Dumnezeu cu un păienjeniș de gene. Era foarte tăcută, timidă, cu ochii ei frumoși plecați, când vorbea cu cineva. Îmi zâmbea când ne întâlneam, dar nu am schimbat niciodată vreo vorbă.
Înflorise liliacul. Bucureștiul începuse să zâmbească, în afara durerii din suflete, cutremurul parcă nu lăsase urme, se reconstruia, se consolida, orașul reînvia din cenușă, ca pasarea Phoenix.
Mă plimbam pe la Universitate, cu gândul să mănânc undeva o prăjtură (cofetăriile mele preferate nu mai existau, cutremurul le transformase în moloz). În fata Facultații de Arhitectură am văzut-o pe Tuța. Stătea parcă ascunsă de privirile oamenilor, urmărind studenții care intrau sau ieșeau din facultate. Nu știam dacă să o abordez sau nu. Când privirile ni s-au întâlnit, am rămas uimită… Obrajii ei, altă dată ca doi bujori, aveau acum o paloare de moarte și pe ei se rostogoleau lacrimi. Durerea și amăraciunea îi erau întipărite pe chip. M-am dus sprea ea și, fără să îi cer permisiunea, am luat-o de braț spunându-i: „Bună, Tuța! Hai cu mine, te invit la o prăjitură și la un concert la catedrală.” Culmea, eu mă așteptam să se smulgă de lânga mine și să mă refuze dur.
Tuța, însă, cu un zâmbet amar întipărit pe chip, dădu din cap afirmativ și îmi șopti încet, atât de încet încât de-abia am auzit: „Mulțumesc, du-mă, te rog, de aici!”
Am pornit amândouă, de brat. Tuța se încleștase de mine, ca și când îi era teamă să nu se prăbușească. Nu am întrebat-o nimic, dar am început să bat câmpii despre bac, admitere, viitor. Tuta m-a privit lung și mi-a zis: „Să te ajute Dumnezeu să fii studentă, dacă îți dorești.”
