Adio!
De obicei, nu mă leg sentimental de obiecte. Așa sunt eu. Dar pe nebunul ăsta superb l-am iubit. Era suplu, cu pielea fină, tare și lucioasă. Frumos-frumos! Făcea tot ce-i spuneam. El putea! Mă asculta.
Mi-a fost alături mereu, și pe frig, și pe caniculă, pe ploaie, ninsoare sau nisip, și la tristețe, și la bucurie. Ca un prieten adevărat.
Opt ani m-a însoțit peste tot, ochi în ochi, deget în deget. Nu ne-am despărțit nicio clipă, de parcă eram amanți. Noaptea dormea lângă mine, înghițind încet curent electric.
Dimineața era în picioare, matinal și plin de energie. Opt ani m-a ajutat. Mi-a arătat pe unde s-o iau când eram rătăcită (și dacă eu n-am fost rătăcită, apăi n-a mai fost nimeni!). Opt ani a locuit la buzunarul din dreapta al blugilor, în bustieră, când mă dădeam cu bicla sau în slipi, la mare. Opt ani mi-a ascultat durerile, râsetele, reproșurile, tristețile, fricile… 🙁
Opt ani l-am cărat după mine, l-am scăpat, i-am spart gurița, ecranul, dar tot frumos era și bun. Cel mai bun telefon din viața mea: Samsung A6+! El a fost!
Îl am din primăvara lui 2018, o primăvară speriată, dar superbă, o primăvară care promitea multe, dar a uitat să fie. (Sau n-a vrut?)
Doamne, câte nu i-am făcut! Dar el nu s-a supărat. L-am uitat la benzinărie, l-am scăpat pe jos când am traversat în fugă o șosea foarte circulată (nicio mașină nu mi l-a călcat, drăguțul de el, toate l-au ocolit!), l-am uitat la budă, într-o crâșmă, l-am uitat la Lidl și la TNB. L-am recuperat de fiecare dată, semn că noi doi nu trebuia să ne despărțim și că am fost făcuți unul pentru celălalt. Era prelungirea mea. Sau eu a lui?
