Ce însemna telefonul în secolul trecut? Vă mai amintiți? În 1987, de pildă. Ah! numai ideea că mă va suna un băiat care îmi plăcea mult, îmi tăia respirația, amețeam, tremuram, îmi pierea vocea, nu mai mâncam, slăbeam trei kile…
Aveam 17 ani. Cu câtă voluptate și emoție așteptam! Ce de „texte” îmi fugeau prin minte, ce răspunsuri la întrebări imaginare pe care NICIODATĂ iubitul nu mi le punea…
-O să te sun pe la opt seara, îmi zicea Cristi (sau Bobi sau Paul, mă rog, care era atunci admiratorul ochilor mei maro și triști).
Doamne, și mă puneam pe așteptat de la șase. Luam telefonul ăla mare, cu disc, – cine a avut știe!, și-l căram la mine-n cameră, trăgeam ca nebuna de fir, care adesea se rupea și nea Fodor îl lipea cu „izolir band”. Îl târam peste masa din sufragerie, săream peste ciubotele de pe hol, mai trăgeam puțin, se înțepenea în ceva, mă enervam (dacă sună acum?), mă întorceam, înjuram în gând… Oooof!
-Iar ai mutat telefonu`? țipa mama din bucătărie.
Nu răspundeam. Făceam pe surda.
-Băi, zbiera și frate-miu, vreau să sun pe cineva să-mi dea o problemă la mate, unde-i telefonu`?
Deschideam ușa camerei și, furioasă, le strigam:
-Nu pot să vă dau nimic, trebuie să primesc un mesaj IMPORTANT și rosteam cuvântul ăsta răspicat, de parcă aș fi despicat lemne cu limba.
Trânteam ușa între mine și ei. Buum! Zăngăneau ferestrele și capacele oalelor din dulapuri.
Mai auzeam ca prin vată că mama mă ruga, săraca, să mă duc să cumpăr pâine.
-Ce? Da` fi-tu ce păzește? Stă toată ziua și trage cu praștia în madam Horoviț… (O babă acră-n gură, care se certa cu tot blocul și făcea constant reclamații la Miliție pentru că ascultam Radio Europa Liberă.)
Și ieșea scandal. Tocmai atunci, când trebuia să sune Cristi Dumitrescu, băiatul cu ochii ca zidurile Voronețului. Aaaaa, ce păcat că voi nu-l știți pe Cristi! M-ați fi înțeles perfect.
Puneam, în surdină, o casetă cu Modern Talking, că era un fel de chillout pe vremea aia, menaja creierul istovit. Aveam o javră de casetofon rusesc, funcționa numai cu pumni și palme. Și așteptam.
Șapte fără douăzeci. Se însera. Inima-mi spărgea pieptul. Trosc, se termina caseta. O întorceam. Pe cealaltă parte era Chris Norman. Se auzea prost.
-Vreau să dau un telefon, insista mama supărată că n-avem pâine.
-Bine, dar nu stai mult!
Și forma repede numărul, greșea, se enerva. Eu, spumegam!
-Hai, dom`ne mai repede, dacă sună?
