Tata devora cărțile și revistele de Science Fiction care apăreau pe piața anilor ’70. Avea biblioteca plină. Citea tot ce prindea pe tema asta. Era înnebunit după nave spațiale, roboți, extratereștri, piiiu-piiiu, stele și galaxii.
Le achiziționase însă din adolescență, una câte una, cu banii strânși din micul lui salariu de lăcătuș-mecanic. La fiecare leafă, își cumpăra, cu un leu, o mică poveste. Până când a strâns vreo 1000 de bucăți. Colecția lui SF, la care ținea ca la ochii din cap. Prima revistă e din 1957.
Îmi amintesc că, pe vremea când aveam vreo trei-patru ani și locuiam în Melinești, am văzut la TVR câteva episoade din desenul animat Familia Jetson (The Jetsons), creat de Hanna și Barbera. Ne uitam împreună ca disperații, nu mai știam de nimic, putea mama să urle la noi, să-și smulgă părul din cap, să ne cheme la masă, să dea cu polonicul în oale, nu ne păsa, nu ne era foame sau sete. Mă rog, la tata cred că greșesc un pic. Lui i-a fost toată viața sete. 😉
Eu călătoream realmente printre stele și planete, conduceam o navă spațială ca în Jetsonii, eram prietenă cu Elroy și cu Judy, copiii familiei, deh, și, când îmi era poftă de o înghețată de zmeură, roboata Rosie mi-o aducea într-o nanosecundă. Tata îmi povestise despre nanosecunde, despre alte lumi mult mai evoluate și despre roboți, să nu credeți că nu. Îmi plăcea să utilizez mereu cuvântul „nanosecundă” în micile mele conversații (nanocomunicări). „O nanosecundă este a miliarda parte dintr-o secundă. Nano vine de la pitic și secunda de la secundă. Dacă pâinea asta e o secundă, nanosecunda e o firimitură mică-mică”, zicea tata, privindu-mă atent să vadă dacă pricep ceva.
Eu țuguiam gurița și scoteam limba, chinuindu-mă să înțeleg.
„Adică e o secundă pitică, un copil de secundă, un bebeluș de secundă?”
„Da! Cam așa ceva!”, râdea el.
Dacă mama mă striga: „Daaa-niiiiiii, hai la ma-săăă!”
Eu răspundeam: „Vin într-o nanosecundăăăă!” Și mă trânteam pe jos, râzând în hohote.
Dacă bunica de la Beilic voia să intre la baie, iar eu eram înăuntru, ziceam: „Stai o nanosecundă, că fac pipi!”
Voi nici nu știți cât de mult îmi doream un roboțel, unul cât de mic! Mai ales după ce tata (tot el, da!) mi-a povestit despre Isaac Asimov și cartea lui Eu, robotul, pe care am citit-o când m-am făcut mai mare.
Visam roboți înalți, arătoși ca niște prinți, visam roboți-copii cu care m-aș fi putut juca, roboți blonzi, roșcați, bruneți, cu plete sau cu coarne. Visam roboate ca-n revistele de modă, date cu ruj roșu pe buzele de tinichea, dar superbe ca niște zâne.
Într-o noapte de vară, stând amândoi pe fereastră și privind stelele, m-am gândit că poate tata îmi va construi un roboțel. Îmi imaginam că, din toate piesele alea înșirate pe masa din sufragerie — tranzistori, diode, beculețe, leduri, sârmulițe și șurubele — el, care e deosebit de deștept, mi-ar putea face un robot. Să fie al meu, să aibă grijă de mine și să nu mai merg la grădinița săptămânală, pe care o uram cu patimă.