Povestea zidarului, din Bolintin-Deal, care a devenit poet Biografia lui ar fi trebuit să fie simplă ca a oricărui țăran din Câmpia Română, cu obrazul pârlit de soare și palmele bătătorite de muncă. Dar n-a fost să fie așa. Pentru că lui Dumitru Dumitrică din Bolintin-Deal i-a dat Dumnezeu darul de
Povestea zidarului, din Bolintin-Deal, care a devenit poet
Biografia lui ar fi trebuit să fie simplă ca a oricărui țăran din Câmpia Română, cu obrazul pârlit de soare și palmele bătătorite de muncă. Dar n-a fost să fie așa. Pentru că lui Dumitru Dumitrică din Bolintin-Deal i-a dat Dumnezeu darul de a îmbina munca de constructor cu dorința neabătută de a deveni, într-o bună zi, scriitor. Și visul lui s-a împlinit. Azi înalță „zidiri de cuvinte” și… ziduri de cărămidă. A publicat 27 volume de versuri și de proză și, pentru el, asta nu e deloc puțin.
Cărțile scrise de Mitică.
Când e la lucru, se întâmplă să-i mai „vină” un vers sau o rimă. Pune mortarul, bate bine cu mistria, apoi se oprește. Scoate un petec de hârtie, pe care îl poartă tot timpul cu el în buzunar, și notează ideea. După aceea, iar mai pune o cărămidă. Și iar, și iar. Când e gata zidul, e gata și strofa.
„Ce, bă, a lu’ Dumitrică, te-ai apucat tu să scrii scorneli?”
Toți strămoșii lui au fost zidari de meserie. Așa că și el a urmat aceeași cale. Între timp, când și-a dat seama că nu mai poate trăi fără să scrie versuri, s-a apucat să le și scrie! La început, cei din jur au râs: „Ce, bă, a lu’ Dumitrică, te-ai apucat tu să scrii scorneli d-ălea?! Păi, ce, tu ești intelectual?! Dă-te, bă, d-acilea!” Mitică tăcea mâlc. Nu le zicea nimic. Era altfel! Nu s-a descumpănit. Și-a văzut de versurile și cărămizile lui.
În gospodăria lui primitoare, ca un suflet de om bun, Mitică, mândru de toate cărțile lui de poezie, își deapănă amintirile, bucuros, la un păhărel de țuică. Tot de el făcută! Viața lui a fost și este o continuă pendulare între vocația înnăscută de poet și nobila, dar dificilă, muncă de zidar.
În tinerețe.
A cunoscut greutățile de mic copil, Mitică. Vremurile erau altfel într-o țară sărăcită de război. Din cauza lipsurilor materiale, părinții n-au putut să-l trimită mai departe, la carte. La 13 ani neîmpliniți, după patru clase primare, el a plecat la lucru, cu tata, cu echipa de meșteri, calfe și zidari, lăsându-și în mijlocul uliței mama înlăcrimată. Acum, când povestește, oftează și privește în gol. Imaginile copilăriei trec ca un film prin fața ochilor lui. Și iar îl mai „ciocăne” un vers. Imediat îl notează pe o foicică de hârtie, care dispare, apoi, în buzunarul cămășii. Cine știe la ce poezie i-o trebui, mai încolo!
„Ajutam la zidărie și recitam versurile lui Eminescu, din memorie. Învățasem Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie… O știam pe toată.”
Continuă să-și amintească: „Am avut un amarnic regret că n-am putut să merg la școală. Doamne, ce-mi mai plăcea poezia! Aș fi stat ore în șir să citesc, să ascult. Profesorul meu, Ioan Roman, a venit la tata la poartă și i-a spus: Lăsați-l să învețe carte mai departe, e un elev bun și e păcat de el! Ai mei, nici gând! N-aveau bani, cu ce să mă țină la școală?! Am plâns atunci. Ca Niculae al lui Moromete. La scurt timp, eu cu tata și cu câțiva oameni de pe-aici am plecat la Huși, în Moldova. Chiar dacă îmi lipsea cartea, din ceea ce învățasem sau auzisem despre mărețele fapte de arme ale lui Ștefan cel Mare, acolo, pe minunatele plaiuri moldovenești, am simțit că trăiesc aievea istoria, așa cum trebuie să fi fost ea în vremurile străvechi. Ajutam la zidărie și recitam versurile lui Eminescu, din memorie. Învățasem Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie… O știam pe toată. Mă simțeam zidit, dar nu între cărămizi, ci în poezie…”
Lângă mentorul său: Eugen Barbu
Eugen Barbu și Sânziana Pop l-au îndemnat să scrie
După întoarcerea în satul natal, și-a continuat studiile în Bolintinul din Vale până în clasa a VIII-a, timp în care a umplut sute de pagini, încercând zadarnic să-și potolească foamea de scris. Dar nu era suficient, a gândit el. Despre talentul său trebuia să-și dea cu părerea un redactor-șef al unei publicații literare cunoscute sau un scriitor. Era necesar ca cineva să-i conducă pașii în nobila ideal, atât de mult râvnit în copilărie. Pentru că nici nu concepea să nu reușească.
Într-o zi a bătut șovăielnic la ușa revistei Luceafărul.
Eugen Barbu i-au pus în mână „creionul de scriitor”
Cu felul lui de a fi, timid, plin de bun simț, a reușit să fie luat în seamă și sfătuit să citească mult, să-și termine liceul la seral. S-a apucat serios de treabă. A scris, a citit, iar a scris, a mai șters, a mai tăiat din ce-a scris, a fost dezamăgit. Dar nu s-a lăsat. Cei care i-au pus în mână „creionul de scriitor” au fost Eugen Barbu și Sânziana Pop, despre care poetul de acum păstrează duioase amintiri.
Nu uită niciodată de: Virgil Carianopol, Ion Lotreanu, Dan Mutașcu, Geo Călugăru, George Alboiu, Nicolae Dragoș, Constantin Sorescu, Lucian Avramescu și mulți alții, pe care i-a cunoscut tot cu ocazia… scrierii de versuri. Primul lui gând, după terminarea liceului la seral, a fost să-i mulțumească lui Eugen Barbu. Era foarte emoționat, bolintineanul. Barbu i-a pus mâna în creștet și a grăit: „Mitică, astăzi e o zi mare pentru tine!” Atât! Acestea fiind spuse, scriitorul i-a dăruit o trusă de pixuri. Mitică o are și azi, depusă cu grijă în vitrină, la loc de cinste, de parcă ar fi din aur pur.
Cu Răzvan Mateescu
Când nu scrie versuri, Mitică pictează și sculptează
A urmat apoi lungul drum prin redacțiile publicațiilor din București, unde a lucrat ca ziarist: Scânteia Tineretului, Luceafărul, Albina. Concomitent a început să publice în reviste mici însemnări cu tâlc despre viață și oameni, apoi primele versuri. Atunci când își lansează vreo carte, singur pictează afișele cu tempera. Le suie pe bicicletă și, cu aracet, le lipește pe stâlpii din comună. Întâiul afiș este păstrat și azi, cu sfințenie. Textul sună cam așa: „Poetul și scriitorul Dumitru Dumitrică vă invită duminică la Căminul Cultural din Bolintin, unde are loc lansarea primului volum de versuri. Momentul artistic va fi deschis de prozatorul Eugen Barbu…”
Dar ce imagini frumoase i-au rămas de atunci în suflet! Nu poate uita. Ce vremuri! Când are puțin timp liber, Mitică pictează, sculptează în lemn și piatră. Tot ce-i pică în mână, transformă. Uite, colo, un tablou cu plopul lui Bolintineanu, de lângă legendarul râu, Sabar. Dincolo e cioplit chipul lui Eminescu. Mai sus, figura lui Creangă. Lumea îl știe. Dă-i lui Mitică o bucată de lemn și o daltă. Îndată îți va confecționa… o minune.
Mândru de cărțile și premiilelui.
A căzut toamna și peste Bolintinul din Deal. În pacea unei dimineți balcanice de duminică, cu iz de pământ proaspăt, mamele se întorc de la biserică ținându-și de mână copiii. Un peisaj pașnic. Plutește în aer o liniște sănătoasă, fără E-uri și aditivi. De-o parte și de alta a străzii principale râd, ca niște mirese furate, casele zidarilor bolintineni, cunoscuți în toată lumea pentru măiestria lor. Soarele s-a ascuns pentru o clipă în nori. Cad frunze peste noi, sigilii umede. Cineva nevăzut, dintr-o curte vecină, o strigă de zor pe una, Sanda. Câinii latră. Sanda nu răspunde. O fi plecată?
Destupăm o sticlă cu țuică. Galbenă, de prună grasă, plină de carne. Sorbim. Citim versuri. Iar sorbim!
Ia să vedem! Poeme despre mamă, despre dragoste, credință, pământ și țară. Mai există așa ceva? Există, cum să nu!? Ciocnim. Aromată țuică! Beton. Unge gâtlejurile și dezmorțește limbile.
Aerul miroase a octombrie și-a coceni arși. Mitică vorbește cu entuziasm despre „iubirile” lui. Cea mai mare, este și trebuie să fie, dragostea de glia strămoșească, zice. Recită patetic, cu purpură în obraz:
„Oricât m-aș cufunda în dorurile mele Sub zodia luminii din blânda primăvară De-aș rătăci cu visul și dincolo de stele Mai sfântă mi-e iubirea de tine, maică țară!”
După aceea, zice el, vine dragostea de mamă, de părinți, frați și copii. Dragostea de meserie, de pământ, de tot ce ne-nconjoară.
Mai stăm la taifas, mai vorbim despre poeți. Amintiri.
Prin ușa casei, lăsată deschisă ca să intre puțin soarele, se văd cărțile lui Mitică. Șed cuminți în bibliotecă volumele apărute: Eternității tale, vremelnica mea clipă, Pașnică lumină, Făpturei tale, adorată mamă, Țărmul regăsirii, Răsărit de Luceafăr, Slavă, fir de iarbă sfânt…
Toată pensia lui de zidar se duce pe tehnoredactarea și tipărirea lor. Coperțile, tot el le pictează, cu migală și naivitate duioasă de copil mare. N-a prea vândut multe cărți, oamenii n-au bani să le cumpere. A încercat să le dea la școala din comună, ca să le citească elevii. „Prea puțini mai sunt interesați de cultură”, mărturisește trist poetul. „Cine mai dă azi bani pe poezie, când burta cere mâncare, când oamenii sunt dați afară din slujbe, li se taie pensia și e criză?”
Bem ultima picătură și tăcem. Seara de mătase udă se tolănește lascivă peste Bolintinul din Deal. E friguleț. În depărtare, un glas ca o trâmbiță, atârnă încă de cer: „Sandooo! Mă, muiere, n-auzi? Pă unde umbli? Plânge vaca de foame! hai acasă!”
DFM 2002
foto Răzvan Mateescu
Mitică s-a stins în 2016, după o lungă suferință. Am urcat acest text pe blog în memoria lui. Dumnezeu să-l ierte!
