Nadia… O știu de câțiva ani, de când a venit „pe casa 1” la Lidl. Trecută de prima tinerețe, dar cu o lumină jucăușă pe chip, neștearsă de fuga anilor sau de dezamăgiri. Nadia. Draga de ea! Parcă o și văd evoluând la sol făcând un flic-flac sau o săritură Tsukahara printre borcanele cu gogoșari murați și sticlele de bere Ursus. 🙂
Foarte civilizată, zâmbitoare, prietenoasă și omenoasă, chiar și atunci când clientul din fața ei se crede superior, e pus pe scandal, e ciufut și mârâie în loc să scoată cuvinte articulate.
Cum ne-am împrietenit? Nici eu nu știu exact. Îmi amintesc doar că, într-o zi, în timp ce trecea produsele prin casă, mi-a văzut îngerul din argint, medalionul pe care îl purtam la gât.
„Cine este?”, s-a mirat.
Am înghițit în sec și am oftat: „Mama”. Și nu i-am mai spus absolut nimic.
De atunci, Nadia mi-a zâmbit mereu.
Când mă vedea tristă, mă întreba ce am. Dacă eram veselă, râdea cu mine. Îmi povestea cum pune frișcă pe rulada de ciocolată. De fiecare dată când era vreo promoție, mă anunța, mă ajuta, îmi explica.
Dar nu doar cu mine e așa. Cu aproape toată lumea. Și, mai ales, cu mamele care au copii mici. Are câte o vorbă bună pentru toți. Pentru ucrainencele care muncesc în zonă, pentru nepaleze și thailandeze. Nadia înțelege că femeile sunt departe de familiile lor, de țara lor. Nadia nu e ca alții.
