N-ați văzut cumva o fată?
Pentru ACM!
Uneori, când cad pe gânduri și mă seacă o durere ca o umbră de aburi fierbinți care mă rup, îmi amintesc de fata asta. Voi n-o știți, n-aveți de unde, dar eu da.
Mi se face un dor de ea, ca de copilărie. Ca de mama, ca de poarta casei din strada Petru Maior, ca de tata, de acoperișuri sau de fratele meu când era mic și mirosea a aripă de înger.
Fata asta era o nebună, ziceai că are albine și buburuze în loc de sânge. Era energică, nebună, o zgâtie care colora orice grup în care apărea, stârnea rivalități, scandaluri și invidii, de nici dracu nu le mai dădea de cap. O iubeau mulți, dar o și urau destui. Nici ei nu știau de ce, căci numai prostul urăște ce nu înțelege. Iar pe ea puțini o înțelegeau.
Pe vremuri, fata asta avea momente când era tristă-tristă. Înghețam, mi se făcea frig când o întâlneam. Și o întâlneam destul de des… Foarte des. Unde mă duceam, dădeam de ochii ei mari și uimiți, ochii ei ca noaptea de august plină de ploi și fulgere.
Of, păcat că n-ați cunoscut-o și voi, precis v-ar fi plăcut! Mică de înălțime, puțin mai înaltă de cum sunt eu acum, mai suplă (numai mușchi), cu părul lung și bogat ca o coamă de iapă tânără. Era jucăușă, modestă, nu făcea pe superioara ca altele din generația ei.
Înota, dar nu pe distanțe mari, că obosea repede, dar îi plăcea să sară din sălcii în lac, ca băieții; mi se strângea inima când o vedeam, ba odată s-a urcat pe un chioșc de răcoritoare, la Snagov, și a sărit ore în șir de pe el, urmată de o șleahtă de hăndrălăi zurbagii, cu plete și tatuaje, cu toții amețiți de parfumul și vitalitatea ei. Chiuia și sărea. „Booombaaa!”
Parcă o văd! Doamne, ce nebună!
Totuși, fata asta era cam nesigură și foarte timidă; îi zvâcnea inima când trebuia să vorbească în public sau cu vreun străin. Totuși, dacă o călca cineva pe coadă sau dacă cineva îi răpea libertatea, răbufnea violent. Ce paradox! N-aș fi zis că posedă o asemenea forță.
A primit multe lovituri în viață (și în față!), mi-a povestit mereu, suspinând.
Degeaba îi spuneam să fugă, să plece, să lase dracului imbecilii care nu dau doi bani pe ea. (Nu le mai povesti ce ai pe suflet, își bat joc de tine, râd în barbă după ce tu pleci, râd de tine, fraiero!) Ofta, zâmbea, dădea din cap și-mi zicea: „Știu! Dar nu-mi pasă! Nu mă pot preface. Dacă ei îmi calcă sufletul în picioare, e păcatul lor. Să mă pupe-n cur!”
