L-am întâlnit la Carrefour Băneasa, sâmbăta trecută.
Stătea cuminte, la intrare (pentru unii, ieșire) și privea lumea care trecea ca un jet indiferent prin fața lui.
Bătrânelul, care împingea un cărucior aproape gol, mușca dintr-un covrig când m-a văzut. Și, din tot puhoiul de tineri colorați și zgomotoși, români și străini eleganți care se duc să cumpere la hipermarket, m-a ales pe mine:
„Domniță, aveți trei lei?”
Mi s-a părut că am auzenii și nu m-am oprit. Dar ceva, ceva nedeslușit, ca o șoaptă, ca o mână invizibilă care-mi mângâia creștetul, m-a întors din drum.
„Dă și mie niște bani!”, i-am zis lui Răzvan și am alergat într-un suflet, îndărăt, la bătrânelul meu.
Era curat îmbrăcat și, când m-a văzut că vin cu banii (nici nu i-am numărat, nu știu câți erau), m-a luat în brațe, apoi mi-a pupat mâinile. Când stânga, când dreapta, Plângea.
