Tata nu înjura niciodată cum o face toată lumea. Nu putea. Îi era teribil de rușine. Cădea cerul pe el. Sau zenitul, na!
Când era nervos, bulbuca ochii, se înfoia ca un curcan, țopăia puțin, își lua avânt, se umfla ca un balon cu aer cald, trecea prin toată gama de culori și, la sfârșit, când toți se așteptau să pornească un șir sănătos de suduieli, jumătate ungurești, jumătate ardelenești, tata dezamăgea audiența cu o opinteală fâsâită:
„…zeii mă-sii!”
Și gata! Îi trecea.
Ei, înjurătura asta a lui era cea mai cumplită. Ea acumula toată energia negativă înmagazinată-n el, bihorean cuminte și de palincă iubitoriu.
Eram mică și l-am întrebat, cântându-i numele, cu glasul meu de fetiță curioasă:
-Ta-taaaaa! Ce-s ăia zeii mă-tii?
Se albăstrea la chip.
-Ei, o prostie! Am greșit. M-a enervat dioda asta. Tu să nu spui așa, da?
-Daaaa! (Aiurea, mereu îl imitam în gând)
De la Dana
Îți plac textele mele? Adaugă Semnal ca sursă preferată de știri.
Mă ajuți și pe mine și pe Semnal. Mulțumesc! →
Afară de ”zeii mă-sii”, tata mai avea o sudalmă excepțională, neprețuită, și de-a dreptul poetică. Când o spunea, parcă vedeam artificii pe cer și-mi venea poftă de Pepsi rece.
„ tu-i Zenitu mă-sii de viață, astăzi și mâine!”
Înjurătura asta a fost inventată prin 1975, de un Moș Nicolae, când tata și-a pierdut aparatul de fotografiat Zenit. Abia și-l cumpărase de vreun an sau doi, era pasionat de fotografie. Făcuse un împrumut la CAR, spre necazul mamei care nu înțelegea de ce, ea era mai practică, ar fi vrut un șifonier mai mare și o canapea extensibilă.
Tata fusese invitat la o onomastică, iar gazda l-a rugat să aducă și aparatul foto, ca să-l „înmpozeze pă Cornil în puța goală”, pus artistic pe o blăniță albă. Amintire!
De fapt, puștiul se numea Cornel, dar așa-l strigau toți: Cornil. Avea trei luni și se pișase pe el, am ținut poza ani de zile printre ale noastre, dar n-am mai găsit-o, că v-o arătam și vouă.
Tata n-a zis nu, mai ales că declanșa în popor sentimente irezistibile cu aparatul lui, Zenit, și se preconizau băute fantastice cu ploi de zaibăr (erau olteni, aduseseră o oală mare!), furtuni de țuică și coniac Arad, cu gheață.
A stat tata o juma de zi acolo, a făcut poze superbe, bune, mai puțin bune și, după ce s-a trotilat suficient, execrabile.
