Giogio… Era o iarnă frumoasă, care mă durea plăcut. Crăciunul din 1973. Aveam un brăduț, cu globuri albastre din sticlă și „diamante” (așa credeam eu), care străluceau ca soarele. Ningea cu șosete albe, de fetiță cuminte, iar sufletul meu îndrăznea să zâmbească unei lumi rele ca o pneumonie.
Făcusem febră mare. Trecea prin trupușoru-mi mic un curent electric care pornea de la vârful limbii, fugea iute ca un râu, în fiecare deget de la mâini, apoi se oprea la degetul mare de la piciorul stâng. Mă și speria, îmi și plăcea. Ați pus vreodată limba pe o baterie din aia mare, pătrățoasă, Elba de 4,5 volți? Cam așa mă simțeam și eu.
Ardeam ca o plită, iar ochii mei mari, speriați și ușor zâmbitori a strabism, îl căutau pe tata. Îi cântam numele:
„Ta-taaa, pune Giogio!”
Tata venea repede, mă atingea cu buzele pe frunte și zicea: „Iar a crescut febra.”
Așa mă controla mereu. Nu-mi punea termometrul, mama era cu treburile astea. El știa câte grade am doar dacă își apropia gura de pielea mea. Mare meseriaș. Nu greșea niciodată.
„Giogio” însemna „Georgia on my mind”, a lui Ray Charles. Avea tata un disc mic, cu gaură mare în mijloc. Cu melodia asta teribilă îmi reducea febra. Mă lua în brațe, cu fața spre el, îmi încolăceam picioarele pe după mijlocul lui sau le lăsam să cadă blegi. Eram mică, trei ani aveam.
Discul fâșâia nițel, apoi începea. Doamne că bine mai era! Zburam în brațele lui tata, și îngânam cu lacrimi în ochi „Giogio, Giogio”, până adormeam. Tata mirosea a țigară și-a sacâz topit de ciocul letconului. Era al meu și mă făcea bine, dansând.
