Mama …
De la Dana
Îți plac textele mele? Adaugă Semnal ca sursă preferată de știri.
Mă ajuți și pe mine și pe Semnal. Mulțumesc! →
Norocosul
Partea I
Nu știu cine e mai tare pe lume: norocul sau inteligența? Nu-s un prostălău, gândesc, citesc, învăț, sunt frumos, semăn cu mama, înalt, mă parfumez la subraț zilnic, merg cu bicicleta și-mi ud mușcata de pe balcon.
Degeaba. Lucrurile tot prost merg. Sunt cel mai mare ghinionist din lume. Unicul! N-am noroc. Nu vă mint. E adevărat.
Unii zic că sunt idiot. Că-s cretin fără speranță și bou din naștere. Mojici. Nu le dau credit. Pentru că numai eu știu cât îndur și cât mă lupt cu mine, cu lumea, cu soarta.
Totul a început înainte de a veni pe lume. Mama m-a făcut din… greșeală cu altul, nu cu tata. (Dacă râde careva, îl pocnesc chiar acum! Am făcut box și știu cum să trag un upercut fatal.)
Cică s-au dus într-o excursie la munte, cu corturile. Erau mai mulți prieteni. Tata era student la Arhitectură, mama la Geografie. Au instalat tabăra pe Valea Timișului, au făcut grătare și au destupat sticlele de bere, țuică și ce mai aduseseră ei acolo. Distracție, chităreală, muzică folk, rock, flower-power, pupăceli și amor liber pe iarba udă. Mama îl iubea pe tata, nici gând să-l înșele cu altul, urmau să se căsătorească după licență. Dar într-o noapte cu lună plină, când ascultau la nesfârșit Janis Joplin, s-au machit așa de tare, încât n-au mai știut de ei. Fiecare s-a culcat într-un cort străin. Tata, cu o colegă de facultate, una Dorina, iar mama, cu unul de la Drumuri și Poduri, Gogu. Și uite-așa am apărut eu pe lume. Din greșeală. Nu știu nici dacă tata a lăsat-o gravidă pe Dorina, că ai mei n-au mai pomenit numele ăsta decât atunci când mi-au povestit mie. Dar este posibil să am o soră sau un frate pe undeva prin lumea largă…
Mama și tata erau foarte liberali în gândire, intelectuali senini, credeau în pacea planetară, în OZN-uri, cântau la chitară, își puneau flori în păr, fumau în draci Mărășești și Carpați fără filtru, beau votcă și rachiu făcut din ștrampi Adesgo și zarzăre, o delicatesă! Uneori trăgeau pe nas Prenadez (pentru atmosferă!) și se iubeau mult de tot. N-au considerat că trebuie să se despartă doar pentru că mama m-a conceput cu Gogu. Big deal! Și ăla oricum era un tip simpatic, de gașcă, știa Luceafărul pe de rost, plus Scrisoarea a III-a. Mă rog, pater semper incertus, așa că m-au considerat copilul lor, m-au botezat și s-au căsătorit când eu aveam un an.
„Mă iei, Veronico, de soț?”, a întrebat tata.
„Te iau, Cornele, ce dracu’ să fac?”, a răspuns mama, dând mai tare melodia „Cry Baby”, cântată de preferata ei, Janis Joplin.
Dar m-am învârtit p-aici și am uitat să mă prezint: mă numesc Petriceicu Janis Joplin Pandele. Petriceicu pentru că așa-l chema pe un stră-unchi bețiv de-al tatei, care era moșier. Într-o zi l-au omorât țăranii cu furcile și l-au „plantat” binișor pe ogorul cu fasole. Când a răsărit leguminoasa, Phaseolus vulgaris, adică, bunică-mea zicea că boabele sunt ca ochii stră-unchiului. Dar nu se lua nimeni după ea, că era cam dusă cu sorcova și avea abonament la balamuc în fiecare toamnă, când cădea bruma. O apuca la frig.
Tata îl stima nespus pe nenea Petriceicu, n-o să înțeleg niciodată de ce, și, din cauza asta, mi-a dat numele lui. Janis Joplin mă cheamă pentru că, probabil v-ați prins, în noaptea conceperii mele a cântat Janis Joplin până s-a tocit banda. Din pricina acestor nume absolut cretine, 45 de ani am fost bătaia de joc a tuturor colegilor, a profesorilor, a caporalilor din armată („Ia zi, bă, dă ce te cheamă pă tine, Gianisgioplin, ai? Ești reacționar? Mă-ta și tac-tu știe ce nume ți-ai pus tu?!”).
Apropiații mă strigă PJ (Pigei) și sună mult mai bine așa.
Acum câteva vorbe despre mine: sunt un intelectual cuminte. În timpul liber beau vin roșu, cânt la marimbafon și la ukulele. Le țin în debara și le scot când sunt trist. N-am prieteni, locuiesc într-o garsonieră din centrul Bucureștiului, cu o mâță posesivă, obeză și hoață: Cleopatra. Fură de stinge. Orice. Chitanțe, bani, mâncare, ceasuri, cercei. Dacă o cert, se răzbună pișându-se în actele mele și-n partiturile muzicale pe care le feresc de ea cât pot de mult.
Momentan sunt celibatar și funcționar într-un minister oarecare din București. Toată ziua frec hârtii, dosare, le pun din dreapta-n stânga și din stânga pe raft. Muncă de răspundere!
Până să mă stabilesc la slujba asta, am încercat de toate. Dar nu-mi ieșea nimic, v-am zis că-s ghinionist. Am făcut liceul de coregrafie din București și am trei facultăți în cap, toate terminate, cu licența și tot tacâmul: informatică, limbi străine și geografie. În viața mea am avut multe meserii: ghid ONT, traducător de greacă, spaniolă, franceză, germană și idiș (v-am avertizat că-s tare deștept!), dansator, profesor de geografie într-un sat din județul Ialomița și consilier la primărie.
Prima dată, pe la 20 de ani, am fost dansator într-o trupă de artiști amatori. Eram în 1986. Învârteam toate stilurile posibile: balet clasic, dans popular, tango, cha-cha, combinate cu dansurile tematice, patriotice, așa cum se făceau pe vremuri: sârba oțelarilor, rumba ceferiștilor, geamparaua pompierilor sau bătuta agricultorilor.
Trupa se numea „Bucuria” și eram foarte apreciați pe vremea lui Ceaușescu. La câte festivaluri Cântarea României n-am fost noi aplaudați? Îndrăznea cineva să nu bată din palme când liderul nostru de grup era unul, Gică, fiul unui grangure de la Comitetul Central?
