Prometeu. 🙂 Am o atracție inexplicabilă către statui și monumente. Atlanți, cariatide, gorgone, îngerași. Mă obsedează. Îmi plac. Asta mi se trage din copilărie. Stați, să nu credeți că ai mei erau niște arhitecți sau artiști plastici bine cotați în perioada aceea, iar eu m-am născut într-o vastă bibliotecă plină cu volume despre artă, ornamente și sculpturi. Nu! Părinții mei erau oameni simpli, muncitori, cărora puțin le păsa dacă monumentul lui Lenin e cu fața spre Casa Scânteii sau cu spatele.
Dar chiar și așa, tata îmi povestea, cât știa și el, despre statui. „Uite, Dani, ăsta e Sadoveanu, o să citești despre el, când o să te duci la școală, ăla e Chopin, un compozitor, cânta minunat la pian, ăsta e George Enescu, alt mare compozitor de-al nostru, iar ăla frumos e Eminescu, cel mai mare poet român…”
Le priveam îngrozită figurile din piatră, marmură sau bronz. Mi se părea că unii plâng veșnic, iar alții urlă tăcând. Durerea lor era puternică, și mă priveau supărați, vrând, parcă să se smulgă din locul lor și să mă sfărâme.
„Tăticule, ia-mă-n cârcă!, scânceam. Vreau să-l văd mai bine p-ăsta!” Și tata mă apropia de o statuie. Nu mai știu care. Întindeam mânuța și, cu degetul arătător, înmuiat în scuipat, urmăream fiecare detaliu anatomic: ochii orbi, nasul pudrat cu praf, sprâncenele stufoase… Încercam să-i deschid gura. Nu puteam. „Hai, că ești grea! Mergem și la Prometeu?, zicea tata, aprinzându-și încă un Carpați fără…
„La Prometeu? Daaa!”
Îl știți pe Prometeu? Ăla din Herăstrău de la Expoflora? Doamne, ce bucurie! Tata îmi povestise legenda lui, și cum fusese pedepsit de zei, pentru că furase focul, și-l dăruise oamenilor de rând. Un umanist, în felul lui, săracul!
Îl adoram pe titanul mitologic, bărbatul curajos și frumos (așa-l vedeam!). Un vultur uriaș îi mănâncă și azi ficatul care se reface în permanență, ca să-i amplifice suferința. Stăteam lipită de el minute în șir. Aveam trei-patru ani. Îl iubeam. Îl pupam. Îmi era atât de milă de el!
„Cum, domnule? Să stai, tu, legat în lanțuri, ca un prost, și să vină idiotul ăsta de vultur cu ciocul lui, să-ți mănânce ficatul? Stai că te desfac eu de-aici, te eliberez!” Păsăroiul primea picioare și pumni în cap, îl loveam cu săndăluța.
Ăla, nimic! Nu mă băga în seamă! Rupea veșnic din ficatul bietului meu Prometeu. Parcă și vedeam cum mestecă de zor.
