Aveam patru ani și ai mei mă lăsaseră la bunică-mea, la Beilic (Iezeru). Mama era internată în spital, în comă, era să moară. Nu știam, dar simțeam, cu inima mea cât un pui de iepuraș, că CEVA NU E ÎN REGULĂ. Prea plângeau toți și-și ascundeau ochii de mine!
Am tot întrebat de ea, dar nimeni nu-mi zicea nimic concret, mă prosteau ca pe un bebeluș, ba că vine mâine, ba că e la gară, la serviciu, ba că e plecată să-mi cumpere bobo („Ce bobo? Care bobo? Eu sunt mare, zic BOMBOANE și oricum nu-mi plac!”).
De la Dana
Îți plac textele mele? Adaugă Semnal ca sursă preferată de știri.
Mă ajuți și pe mine și pe Semnal. Mulțumesc! →
Văzând că nu am cu cine să discut, am hotârât să iau taurina de coarne și să plec, pe jos, la București. În spatele casei bunicii se întindea sufletul pământului, era un câmp nesfârșit, de care-mi era teamă, dar care mă și chema la el.
Seara, când liniștea se tolănea pe ulițe și peste oameni, Dunărea se ridica în cer și-mi trimitea de acolo miresmele ei stranii, necunoscute, ca din alte lumi și din alte vieți. Închideam ochii și respiram cu teamă, adânc, aerul cu gust de pește, de alge și de trupuri omenești adormite-n apă…Dunărea era o fată care plângea mereu.
Apoi, auzeam trenul. Da! Trecea pe acolo o cale ferată. „Ăla e trenul care mă duce la București?”, o întrebam pe bunica Ioana. „Da! Ăla e! E trenu care ajunge la mămica ta.”
Atât mi-a trebuit!
Am așteptat ca ea să plece după apă, la fântână, și m-am ușchit. M-am gătit cu un furou roz cu mov de-al mamei (l-am găsit prin casă), mi-am pus niște cercei clipsuri (niște margarete din plastic la modă în anii 70), mărgele la gâtișor, o pălăriuță pe cap, iar în picioare niște sandale platformă, mari, oribile. Am găsit și o porcărie de poșetă, în care mi-am luat un colț de pâine neagră și un pui de pisică. Să am un partener de călătorie.
Era dimineață. Îmi imaginam că o să ajung la tren, – că doar eram fetiță mare, nu?- o să mă urc în vagon (neapărat la geam, altfel nu se putea!) și, când apare ăla cu biletele îi zic doar atât: „mă duc la mama, la gară!”
El trebuia s-o cunoască, doar aveau uniformele la fel, numai că mama purta fustă. Logic? Logic!
Am mers, am mers și am tot mers, cu un soare năucitor deasupra. Îl priveam, din când în când, cu un ochi și parcă mă dojenea: „Unde-ai plecat, tembelo?”
Pe dreapta, aveam lanuri nesfârșite de „floareasoare”, pe stânga, grădinile oamenilor. Drumul de țară, de pământ, cu gropi și praf, foarte mult praf, îmi albise picioarele până la genunchi. Nici țipenie de om nicăieri. Totul pustiu, doar cer, soare, caniculă și eu. Trenul nu se vedea și nu se auzea. Oare era calea cea bună?
Mi s-a făcut sete. Am scos pisoiul, care zbiera și el după mă-sa, l-am pupat în bot și mi-a trecut. Sandalele mă enervau la culme, așa că le-am lăsat la marginea drumului. „Dă-le naibii, și-așa aveau o curea ruptă!”
Floarea-soarelui dispăruse. În dreapta aveam ceva verde, nu știam ce e, probabil că grâu,
Și am continuat să merg desculță. Lăbuțele călcau frumos prin praf, lăsau urme. Era bine!
Spre seară, a început să-mi fie frică. O frică dementă, care mușca din mine cu dinți de fier. „Dacă m-am rătăcit?” M-am oprit. În față cerul era mov cu roz, ca furoul mamei. În spate, se înnegrise ca moartea.
Am început să bâzâi. Pisoiul mieuna și el ca disperatul în poșetă. Dar nu m-am oprit. Am mers înainte, poate găseam nenorocitul ăla de tren.
