Când vântul îmi aduce de departe miros de frunze arse, mi se umplu ochii de dor și-mi amintesc de azima bunicii de la Beilic.
Tii, de-ați ști voi ce gust avea turtița aia frământată de degetele ei! Eram convinsă că așa ceva doar îngerii mănâncă.
Pica seara și ne întristam cu toții, fără motiv. Lumina fugea la Dumnezeu să se culce, iar din cer cădeau peste obrajii noștri câmpuri albastre cu stele în loc de flori. Luna sângera strașnic și sublim, iar frunzele din pomi vorbeau toate de-odată, ca nebunele.
Cineva, un vecin, habar n-am care, cocea cartofi în spuză, se simțea până la noi aroma, iar o femeie, „aldi Sfeacla, pisemne”, striga după gâște, încercând să le bage în curte.
Suspinam și mi se făcea frig. Bunică-mea mă privea expertă și zicea: „Iar ți-e dor de mă-ta, Danieluțo! Tre să-ți fac azime.”
Izbucneam într-un plâns înghițit și dureros, tu-i depărtarea mă-sii, și lacrimile cât strachina îmi spălau fețica mânjită de caise. Ca să-și ascundă tulburarea, bunica Ioana se apuca să strângă câteva vreascuri și să le vâre în cuptorul de pământ din spatele casei.
De la Dana
Îți plac textele mele? Adaugă Semnal ca sursă preferată de știri.
Mă ajuți și pe mine și pe Semnal. Mulțumesc! →
