Bairamurile? Unde sunt bairamurile?
Dragii mei, eu cred că petrecerile tinerilor de la începutul anilor ’90 erau total diferite față de cele de acum. După revoluție, sau ce-o fi fost ea, aveam cu toții o foame de viață, de distracție, de oameni și de iubire, cum numai după marile războaie se mai întâmplă. Eu, tânără studentă, mă învârteam fericită ca un titirez prin Bucureștiul hilar, care încă mai purta urme de gloanțe în obraji și inscripții de genul: „Jos Tiranul!” sau „Comunist, te-aș scuipa, dar mi-e rușine de mine, nu de tine!”.
Prin ’93-’94 aveam o gașcă de prieteni, rockeri majoritatea, cu care ieșeam seara în târg, colindam crâșme parfumate, care azi nu mai există, (Felix!), ne plimbam pe străduțele vechi din centru, fredonând la nesfârșit melodiile din filmul Twin Peaks, compuse de greuceanul de Badalamenti și imaginându-ne că suntem prieteni la cataramă cu David Lynch și cu Agent Cooper.
Din când în când, ne dădeam cu capul de pereți la vreun concert rock, sau fugeam până la mare: Costinești sau Neptun. De Vamă nu știam încă. Ascultam Metallica pe plajă și, când ne supăra vreunul, băgam Judas Priest și Sepultura. La maximum!
Ne simțeam excelent împreună, râdeam, făceam bășcălie de orice și de oricine. Atunci nu prea erau cluburi de fițe, iar discotecile le numărai pe degete. Nu-mi plăceau.
Cel mai bine era când organizam paranghelii la mine, acasă, în Militari. Un cocktail demențial de stiluri, accente, urlete, ritmuri, imnuri și zgomote, cum n-au mai existat nicăieri, niciodată și nici n-or să mai existe. Ca să ne fandosim, ziceam că pregătim conferințe de presă și lipeam pe ușa de la intrare în apartament o hârtie, pe care scriam cu litere de-o șchioapă: CONFERINȚĂ DE PRESĂ.
Bairam cu Patraulea
Playlist-ul conținea piesele trupelor Manowar, Sepultura, Metallica, Morgoth, Survolaj, Led Zepp, Black Sabbath și Guns N’ Roses, combinate diavolicește cu Bjork, Jamiroquai, Beck, Madonna, Snow (Informer), Vaya con Dios, Jovanotti, Ada Milea, Gică Petrescu, Benone Sinulescu, Aneta Stan, Romica Puceanu și Jean Moscopol. Alea, cu muzică populară și de petrecere, erau înregistrate pe vinil și aparțineau bietei mele mame, care habar n-avea cât de umilite, frecate și pângărite erau comorile ei folclorice de suflet, când ea lipsea de acasă.
Ca bonusuri, utilizam fragmente din filmele românești, care ne-au marcat pentru totdeauna existențele fragede: A-11-a poruncă, Moromeții, Domnișoara Aurica, Prin cenușa Imperiului, Reconstituirea sau BD-urile: în acțiune, în alertă, la munte și la mare. Toate, „trase” de mine cu reportofonul, direct de la TV. Sunau groaznic, dar cu volumul la maximum, noaptea pe la 3, înghețau hematiile-n om când zicea Bibanu: „Trandafire! Patrauleo! Dormiți, mă?”
Vecinii, în marea lor majoritate creștini familiști, cumsecade, absolvenți de școală profesională și liceu la seral, erau ORIPILAȚI de fiecare dată: „Aoleu, iar a venitără sectanții ăia la nea Fodor, dracu’ ne ia în noaptea asta!”
Eram altfel, făceam parte din altă specie pe atunci, neconvenționali, extravaganți, ciudați și nebuni, spaima cocalarilor, care încă mai plângeau în halbe ciobite, behăind cântece ca „Trenu’ vieții” și „Prințișorul”. Aveam o râșniță de dublu-radiocasetofon, vai de transformatorul lui!, cadou de la Calu Venom (un rocker de doi metri înălțime, fan Venom, cine l-a cunoscut nu-l mai uită!) și un pick-up, antic și răpciugos, la care ascultam, când eram mică, povești.
Pintișor, pralea, era DJ, el mânuia platanul, din seară până-n zori, când, mort de beat, lovit de lirism și melancolie, începea să recite din Esenin și Minulescu, de ne minunam cu toții cum dracu’ de reușește să nu vomite peste vinilurile mamei și așa greu încercate.
Eram praf cu toții, aveam pupilele mărite, ca după o supradoză de fericire și gâturile uscate de sete și de atâta chirăială. În pauză, frate-miu ne desfăta cu Led Zeppelin.
Beam Florentino alb, vă amintiți ce porcărie era? Ieftin, dubios și se găsea peste tot. Cu lămâie, gheață și măsline verzi, la început mergea, era chiar bunuț, dar dacă apucai să te matolești de la el, erai terminat pentru două zile. În fine, stropeam atmosfera și cu nițică bere, iar la miezul nopții, care putea lingea Tequila sau Votcă. Care nu, nani-pui, aspirină și ceai de coada-șoricelului.
Uneori ne băteam cu pernele familiei, de rămăseseră din ele doar cârpele, nasturii și câteva pene obosite. Alteori, jucam leapșa stropindu-ne cu bere și șampanie. Părul stătea țeapăn, țoalele se întăreau și ele ca armura și eram dulci, dulci peste tot. Jos, pe podea, bălți adevărate. Alunecam ca pe ghețuș iarna. Atunci să te ții hârjoneală și scălămbăială!
Poate vă întrebați în sinea voastră dacă vecinii mei suportau asemenea teroare sonoră. Ei, bine, nu prea. Mai ales madam Rache, cea la care mai nimerea tata când era praștie și nu determina bine… coordonatele. O auzeam cu țipă pe geam: „Alooo, mai terminați dracului cu balamucu’ ăsta, că vă dau pă mâna poliției!” Noi, nimic.
DJ-Pinte, spontan din naștere, altruist și apropiat sufletește de oamenii neajutorați, lipea boxele de podea și dădea volumul la maximum.
De fiecare dată se întâmpla același lucru. Veneau „gaborii” și, după ce zgâiau ochii cât cepele la hârtia pe care scria CONFERINȚĂ DE PRESĂ, bubuiau în ușă: „Bum! Bum! Bum! Poliția, dășchideți!”
„Tătarul”, un bun și vechi camarad, salva mereu situația. După trei minute de „negocieri” cu sticle de bere și lichior de portocale, sigilat, cădeam la pace. Promiteam că dăm mai încet muzica și nu mai tropăim ca animalele. „Ne și descălțăm, șefu’!, urla Tătaru’ obraznic, aruncându-și ciocatele împuțite direct pe bufetul din lemn de trandafir, cadou de nuntă pentru ai mei, de la bunica din partea tatei.
Bairamurile astea ciudate ajunseseră să fie ca un drog. Eram ca și câinele lui Pavlov. Cum treceau o săptămână, două, trei, salivam în grup și nu ne mai găseam locurile.
Ca să scăpăm de ai mei trebuia să-i determinăm, într-un fel, să plece de acasă, la țară. Încă lucrau, nu ieșise nici unul la pensie. Atunci, recurgeam la diverse metode de persuasiune și intimidare, unele mai trăsnite ca altele. Sub atenta mea îndrumare, frate-miu era unealta. O lua pe mama prin învăluire. Începea de luni:
„Îl știi pe Goguță de la scara 3? Ăla, premiantu’! Are o soră grasă, iar mă-sa e controloare la RATB.” „Da, îl știu., îi răspundea mama, cu ochii pierduți în mormanul de vase murdare din chiuvetă. „Ce e cu el?” Pinte nu se lăsa: „A murit mă-sa marea de la Caracal. Săraca! Singură, a nimănui, fără lumânare!”