Noaptea în care am scăpat de la moarte…
Povestea pe care o veți citi mai jos este reală și s-a întâmplat în septembrie 1989. E un amestec de cruzime, întuneric, lumină, îngeri păzitori și moarte.
Este o lume care n-ar mai fi existat, dacă eu nu aș fi luptat atunci pentru viața mea.
Trebuia să mergem la o petrecere cu rockereală la sfârșit de săptămână. De ce trebuia? Pentru că la 19 ani, chestia asta era un must have al epocii în care trăiam.
Sărbătoritul organiza bairamul cu ocazia plecării în armia română, cred că eram de-o seamă. Nu mai știu cum se numea băiatul, dar locuia pe la IOR, în apropierea parcului, în niște blocuri de patru etaje.
Nu m-am dus singură, eram cu mulți copii. Mai venise o fată, o prietenă de-a mea, dar, din păcate, am uitat definitiv cum se numea.
Eu nu cunoșteam geografia locului, habar nu aveam cum se ajunge acolo, așa că ne-am întâlnit cu toții la Romană sau la o gură de metrou. În fine, să n-o lungesc!
Ajungem, fiecare cu un cadou. Eu cu o carte ciordită de la tata din bibliotecă, ceilalți cu o sticlă de vin, lichior Primula (s-au făcut muci!), un compostor de bilete ITB, smuls de pe bara lui 368 și… un stingător pe care nu știu care dintre „roacheri” l-a „împrumutat” de la o scară de bloc.
Stingător care funcționa, am observat după 12 noaptea, după ce s-au trotilat cu toții și au început să dea cu spume prin casa ăluia de pleca militar, ca să-și servească patria. Tot atunci, s-a și ras pe cap, cu lacrimi, pentru că avea părul lung, numai inele…
Nu am mâncat mai nimic, pentru că eram timidă și până să apuc și eu ceva, ăia au devorat totul. Am băut însă un pahar de bere, o poșircă nașpa și caldă, care mi-a făcut mai mult rău decât bine.
Rockerii erau în transă, au ascultat Manowar, au zbierat ca femeile ultragiate, și-au dat cu scaunele-n cap, s-au aruncat unul peste celălalt și s-au bătut nițel, așa cum le stă bine unor adevărați bărbați. 😉
Ca să se liniștească, s-au pus pe ascultat Deep Purple. Child in Time. Au redat piesa (aveau un Majak) de cel puțin 35 de ori, de am crezut că-mi țâșnește sângele pe urechi. Nu că nu mi-ar fi plăcut, o ador și azi, dar o dădeau așa de tare, încât o simțeam în intestine (bietele de ele, goale!), în gingii și în sinusuri.
Aș fi vrut să plec, dar cu ce să ajung din IOR în Militari la 1 noaptea?
Sincer, dacă aș fi știut ce mă aștepta, aș fi plecat pe jos! În coate aș fi plecat!
Și vine „salvarea”, fata de care am pomenit la început. O brunețică, slăbuță, firavă, mai înaltă decât mine. Am s-o numesc „Bruneta” pe parcursul textului, pentru că v-am zis, am uitat total numele ei. „Aici s-a cam împuțit atmosfera. Nu vrei s-o ducem pe Ana acasă? Stă la o stație de aici. Așa ne și aerisim, că au fumat ăștia ca la balamuc, iar eu am astm.”, îmi zice.
Ana era prietena ei cea mai bună (numele ăsta l-am reținut, culmea!) și lucra la Fabrica de Ace (numai despre ace a vorbit tot drumul!).
Plecăm. Era cald, noapte de septembrie, întuneric să-ți bagi degetele-n ochi, dar foarte plăcut. Am mers și-am mers, deja depășiserăm patru stații de autobuz, nu una! Am întrebat-o pe Brunetă: „Fată, ai zis că stă aproape! Mai știi să te întorci la ăia?”
„Știu, cum dracu! Doar locuiesc în zonă!”
Obișnuită să mă uit mereu în spate și în toate părțile, am observat că în urma noastră este un individ suspect. „Hm! Poate are treabă pe undeva.”, m-am îmbărbătat singură și am tăcut.
Ajungem, în sfârșit, ne luăm rămas bun de la Ana și ne întoarcem.
Cu inima strânsă, pentru că simțeam ceva, i-am zis Brunetei să traversăm, ca să-l verific pe ăla dacă se mai ține după noi.
Apoi i-am spus: „Ăla vine în spatele nostru de când am plecat de la bairam!”
Bruneta însă, ușor pilită și extrem de veselă, a început să cânte piesa trupei Helloween, I Want Out:
I want out! To live my life alone
I want out! To leave me be
I want out! To do things on my own
I want out! To live my life and to be free.
Ăla, după noi!
Am început să mă tem. Ceva din mine, din sângele meu în care susura ceva nedeslușit, în aerul pe care-l respiram, mă atenționa că mă paște un pericol. „Băi, hai să o luăm la fugă!”, i-am zis Brunetei care zbiera de începuseră să latre toți câinii vagabonzi din IOR.
Nu m-a ascultat!
Eu tot întorceam capul și măream pasul. „Hai, hai!”, trăgeam de Bruneta care dansa.
Ăla venea, venea, venea.
La un moment dat, am auzit pași grei și grăbiți în spatele meu, de parcă cineva ar fi alergat. Am întors capul, dar… tipul a fost foarte rapid. Cu un pumn dat în moalele capului, a doborât-o. Era pe jos, la picioarele mele. N-a scos un sunet. A căzut ca un pui din cuib. Nemișcată.
Apoi, degeneratul a sărit pe mine. M-a încleștat cu brațul stâng (gâtul meu era sugrumat, bărbia dată peste cap) și m-a târât spre un bloc, probabil acolo locuia. Individul avea peste 1.85 înălțime, poate mai mult, picioarele mele nu mai atingeau pământul, și nu am apucat să țip.
Efectiv, mă strangula, dar nu de tot. Brațele mi le-a strâns la spate. Nu mă puteam mișca. Îmi amintesc că nu i-am văzut mutra, dar că mirosea puternic a băutură și avea o geacă de piele ale cărei mâneci le ridicase spre coate, astfel că-i simțeam pielea caldă, hirsută.
Dădeam din picioare, încercând să-l lovesc, chiar i-am tras câțiva bocanci în țurloaie, dar puterile îmi slăbeau, din lipsa oxigenului. Îl auzeam cum mă înjură și cum mă amenință: „Aa, ești a dracu’? Te fut bine, dup-aia te tai și te dau pă ghenă!”
M-a târât așa vreo zece, douăzeci de metri, până când am ajuns într-o zonă cu mulți copaci. Deja mi se întunecase privirea, nu mai vedeam, ochii îmi ieșeau din orbite, iar urechile mi se astupaseră, simțeam că-mi pocnesc. (De fiecare dată când revăd scena violentă din Nașul, când Luca Brasi este strangulat, mă trec fiorii, pentru că știu cum e!).
În clipa aia, mi s-au îmuiat picioarele de tot, n-am mai respirat și am început să cred cu adevărat că sunt ultimele clipe pe care le mai trăiesc. „Așa se moare? Asta e atingerea morții?”
