Nu-mi vine să cred că au trecut atâția ani. Aproape 30.
1997. A fost un martie friguros, cu ploi și vânturi ca niște bice de oțel. Mă aflam într-o perioadă febrilă de agitație intelectuală, de scrieri, de întâmplări minunate, examene, acumulări, când credeam că viața e ca un concert rock, cu hăhăială, muzici multe, iubire, poezie, promisiuni, prietenii și fluturi cât palma. Și poate că așa era…
Atunci am dat un concurs pentru ocuparea unui post de redactor-reporter de teren la Radio 21. Anunțul apăruse într-o zi, la panoul facultății de Jurnalism unde eram studentă. FJSC, Universitatea București.
M-am dus. De fapt, am fost mai mulți de la noi din an, dar numai eu am rămas…
Închid ochii și îmi amintesc cum era sediul Radio 21. O vilă monumentală, de epocă, o casă istorică, o splendoare. Din păcate, nu-i cunosc povestea. Am căutat peste tot, dar nu am găsit ceva despre ea. Intrarea Filioara, aproape de ASE, lângă Căderea Bastiliei. Am bătut drumul ăsta de mii de ori, timp de vreo trei ani, zilnic.
Scările din piatră, coloanele de la intrare, ușa din stejar masiv sculptat, interioarele… Podul! Ah, podul ăla care ardea ca un cuptor vara. Acolo ne înregistra Mihai relatările, emisiunile. Mihai Tătaru, cel mai calm și mai de treabă copil pe care l-am cunoscut.
Radio 21, 100,2 FM, E unda ta, rămâi pe ea!
A fost o perioadă de nebunie frumoasă a vieții mele pe care mi-o amintesc cu nostalgie. Cu dor de mine și de colegii mei. Mai ales de unii!
Mă gândesc cu drag la Andreea Billig, Suzi, Laura Ivăncioiu, Ioana Brustur, Dan Dima, Ana, Mihai Pahonțu, Mișu Naie, Mălina Popa, Anamaria Lembrău, Bazavan (noi așa o strigam cu toții), Alexandru Macavei, Vadi, Ciprian Dinu-Țâcă, Elena Zimmermann, Claudia, Șerban, Adi Simion, Mihai Tătaru, Anca Niță și speciala mea, Gabi Preda, ușor sâsâită, simpatică, amuzantă, mereu pe fugă („Aoleu, plec, trebuie să ajung la MAE în 10 minute!”), mereu grăbită, dar zâmbind.
Am trăit clipe minunate alături de ei, la redacția Știri unde concepeam tot ce intra la Jurnal. Mvai, dar ce mai concepeam, aveam zile când râdeam cu fetele mele (Mălina, Ana și Claudia-Bubulina) până îmi plesneau buzele și mi se puneau cârcei la ceafă.
Au fost experiențe incredibile și, când mă gândesc la ele, nu mă pot abține să nu zâmbesc.
