În acel an primavara venise mai devreme, culmea, dupa o iarna grea cu zapezi adevarate cu troiene cat casa si ninsori cu fulgi din puf de gasca.
Îmbobocisera pomisorii, inflorisera lalele si narcise, tiganci cu cosuri pline împânzisera drumul Regiei.
Gasca, de studenți, era pregatita de iesirea la bere la terasa, fara cojoace fara paltoane si geci dolofane.
Frumoasa ne era atunci prietenia, nu conta ca Vasilica este din Fundul Bargaului, ca Tasica din Viseu sau Florica din buricul Brailitei, toti eram la fel, chiar daca unii stiam ca au „ochi albastri”, altii erau beizadele de tovarasi. Toti erau de gașcă, fara fițe!!
Totusi printre noi, pălmașii, aveam ratacit un printisor: Eduard.
Nu denumea niciodata legumele sau fructele in dulcele grai mioritic, ci doar in limba lui Voltaire. Noi mancam cartofi prajiti, altetea sa, pomme de tere…, noi varza el chou…
Sa nu mai vorbim de pronunția unei prajituri, era jale sa zic Ecler, Jofra… erai corectat si te simteai pus la colt pe coji de nuca.
La operă, cand ma intalneam cu el, îmbrăcat elegant, mă saluta înclinandu-si capul si, țanțoș, trecea mai departe.
Discoteca sau concerte rock nu servea niciodata, erau doar pentru noi, mujicii.
Ne povestea ca este de neam vechi boieresc, de vita nobila si ca ideea lui de educatie nu îngăduie mezaliante.
Intr-o zi Boierul, frantuzindu-si cuvintele, ne-a invitat la Conacul bunicii, absolventa a pensionului elvetian si fosta doamna de onoare a Reginei, la un prânz boieresc cu mancaruri si vinuri alese.
Va inchipuiti: eu, romantica zapacita, cu imaginatia mea galopanta, ce mult m-am bucurat sa cunosc o … printesa!
Gasca adunata. „Consiliul gașcal”. Cum ne imbracam? Mergem cu mana goală? Ce flori sa luam? Am hotărât: bomboane de la Capsa, un buchet de trandafiri albi, baietii in sacou, noi, moțatele, in rochite.
Parfumati, pomaduiti si nemancati pornim la drum.
Conacul era undeva pe Vacaresti, aproape de Parcul Tineretului.
