Paharele cu emblema echipei de fotbal Steaua-București, echipa cu care ținea tata, erau în mare vogă în anii 80, la noi în casă. Tata le cumpărase, nu mai știu de unde, și era mândru de ele, ca de niște decorații. Le așezase frumos în vitrina recamierului situat în sufrageria apartamentului nostru de trei camere semidecomandat, și le scotea de fiecare dată când venea cineva în vizită la noi.
Era șase mari, pentru vin sau vermut și șase micuțe, pentru țuică, votcă, vișinată sau lichior de caise, ca un răsărit de soare la Costinești. „Sunt de colecție! Să nu mi le spargeți!”, zicea…
Doamne, ce se fălea cu ele! Efectiv le iubea! Le pupa, le spăla, le aranja cu stema spre privitor, le mângâia ca un îndrăgostit.
Din paharele astea, toată familia noastră a băut bere, lapte, suc, ceai sau cafea (da, mai beam și cafea, în special nes, după 1989). Și musafirii. Mai venea câte unul care îi zicea tatei, râzând: „Fodore, eu nu pot să beau în pahar cu Steaua, sunt Dinamovist!” Așa că tata îi schimba băutura în altul. Fără niciun decor. „Cu Dinamo n-am!”
În 30 de ani, însă, am spart multe. În timp, din 12 au rămas trei. Și sunt la mine. Tata nu mai e, ca să bea din ele, dar, de fiecare dată când le văd, îmi amintesc zâmbetul lui, sorbind vesel o gură de „oarece” portocaliu ca ultimul răsărit…
