Aveam 10 ani și credeam că lumea întreagă așteaptă, cu mic cu mare, s-o schimb, s-o salvez (era în chinuri! Se tăvălea pe jos de dureri!) și s-o decorez așa, după inima mea de copil tembel, jucăuș și zâmbitor.
Din ea făcea parte și frate-miu, Doduțe, care pe vremea aia avea și el vreo trei ani.
1980. Timpurile de sacrificiu. Începuseră fazele tip: azi nu e carne, maine nu e lapte și poimâine nu avem curent și apă caldă. Dar mie nu-mi păsa. Rolele, bicicleta Pegas primită în dar de la tataia Săndulescu, un măr verde și soarele pe cer îmi erau suficiente.
De ce voiam să-l salvez pe fratele meu? Pentru că era dus în fiecare luni la grădinița săptămânală (aceeași unde am fost și eu).
Bietul băiețel! Parcă îl văd. Avea un puloveraș verde, tricotat de mama, ochii în lacrimi, gurița încrețită, gata de urlet, plânsul îi stătea în pieptic, ascuns, mânuțele reci se adunau în mici pumni de revoltă. Neajutorat, se încălța invers, și aștepta trist la ușa apartamentului din Militari.
Eu, soră-sa, turbam! Știam ce înseamnă grădinița săptămânală, știam ce bătăi luai acolo, și cât e de greu fără părinți șase zile. Îmi era o milă nesfârșită de el! Așa că, într-o zi, duminica pe la 4 după-amiaza, am hotărât. Îl voi salva! Gata! S-a zis cu necazul!
Ah!! Mă și vedeam! Eram o eroină balcanică, cu pletele în vânt (aveam părul scurt, evident, dar în „filmul” meu era cel puțin până la călcâie!), țineam în mâini steagul patriei, fluturând, și alergam să-mi salvez frățiorul din ghearele bestiilor de la grădiniță. Nimeni nu-mi putea ține calea! Nimeni nu mă putea opri…Nimeni!
-Auzi, mă?, îi ziceam lui Doduțe care tocmai se scormonea visător în nara stângă. Marți vin să te răpesc de la grădiniță. Vrei?
-Vreau!, a zis făcând ochișorii mari.
-Uite cum facem: șopa-șopa-șopa-șa…i-am explicat frumușel la ureche. Nu ne auzea nimeni, dar totul trebuia sa fie SECRET!
-Ai înțeles, mă?
-Da! Cum îți văd saboții că dansează pe sub poartă, mă bag pe dedesubt și…
-Și fugim!
Era un plan simplu. Ajungeam acolo și, cu iubiții mei saboți albaștri trebuia să țopăi și să tropăi, în așa fel încât Doduțe să vadă și să iasă iute.
Apropo de saboți! Plânsesem trei zile ca să mi-i cumpere! „Nu-ți iau așa ceva! zicea mama. „După ce că ești împiedicată și cazi mereu, ai genunchii ăia numai sânge și semne, n-o să se uite niciun băiat la tine, vrei să-ți cumpăr și saboți!? Doar n-am înnebunit!”
Dar uite că înnebunise și mi-i cumpărase în cele din urmă.
Grădinița avea o curte mare, care dădea direct în stradă. Gardul, din plasă de sârmă, avea și tablă peste, ca să nu se vadă copiii, din afară. Poarta era închisa mereu, însă dacă te lăsai pe burtă, puteai ieși lesne. Mai ales dacă erai pitac ca frate-miu.
Ca să nu merg singură, le-am luat și pe prietenele mele, Lala și Nuța, adjuncții mei la toate prostiile săvârșite ever!
-Fetelor, avem de îndeplinit o sarcină importantă azi, Nu trebuie să afle NI-MENI! E SE-CRET! le-am ținut eu un mic instructaj, așa cum văzusem în filme.
-Ce?
-Tre` să-l răpim pe Doduțe de la grădiniță!
-Păi de ce?
-D-aia! Voi știți ce bătăi ia acolo?
-Cum? Săraaaacu`!!
-Trebuie să-l salvăm!
-Da!
Am jurat că vom păstra secretul (măcar până la ora 4 după-amiaza când se întorcea tatăl lor de la serviciu) și ne-am dus în stația lui 180. Când a venit, țuși, ne-am urcat și în vreo 20 de minute am ajuns la Podul Basarab. Vechiul pod…
