Fratele. Vreau să vă povestesc o întâmplare pe care n-am putut-o uita.
Mama rămăsese însărcinată și m-am bucurat nespus că voi avea un frățior sau o surioară. Nu știam ce va fi, pe vremea aia doar se ghicea sexul viitorului copil, dar visam să am un băiețel lângă mine, să punem la cale tot felul de trăsnăi, ca să-o băgăm definitiv pe Bențoaia la balamuc. 🙂
Auzisem cum niște vecine „inteligente” o sfătuiau să „nu-l lase”, că e greu cu doi copii, iar nebuna (adică eu!) „o să fie geloasă pe el și cine știe ce-i face”!
Mama nu le-a luat în serios, firește, dar eu, la scurt timp, mi-am dat în petic, ca de obicei, făcându-le o mare și minunată bucurie cârcotașelor, care râdeau în pumni și țâțâiau pe la porți: „Dacă nu ne-a ascultat!”
Cred că prima dată când am simțit o gelozie cruntă și că mi-a fost încălcată proprietatea, dreptul meu la iubirea părinților, a fost când aveam vreo șapte ani. (Mi-a trecut ulterior.)
Eram geloasă, ca Bistrița la ploi, pe bietul frate-miu care abia se născuse. Vecinele aveau dreptate. Ce caută în familia noastră cheliosul ăsta, care râde ca prostu` și se pișă pe el non-stop?
Am hotarât să plec de acasă și să mă duc singură la orfelinat, să sun la sonerie și să spun, cu lacrimi în ochișori, că pe mine nu mă iubește nimeni…
Mi-am făcut bagajul (un tricou, o rochiță, un ursuleț negru, din catifea, pe care tataia îl găsise sub niște dărâmături rămase de la cutremurul din 77, și o poză cu mama.). Apoi am scris, cu litere de tipar, un bilet, cam așa: „Adio! Plec la orfelinat. Dani”
M-am cărăbănit pe șest, fără să spun nimănui nimic, ca o ticăloasă. „Așa le trebuie dacă nu m-au știut prețui!”
Direct la primăria din bulevardul Banu-Manta m-am oprit. Acolo mă jucam, de obicei. Voiam doar să-i scutur nițel pe ai mei, să se sperie. Nu era drept! O asemenea fetiță ca mine, cumiiinte, deșteaaaaptă, haaaarnică, trebuie iubită, umplută cu daruri minunate și pupată non-stop. Iar ei, nu mai făceau asta, de când se născuse grăsanul de frate-miu. Îi uram!
Vreo patru ore nu m-a căutat nimeni. Apoi m-am plictisit și am sărit gardul în cimitirul evreiesc. Era cald și mirosea a inimă de gărgăriță. Pe mormântul uneia, Leia numaiștiucum, alergau furnici mari și roșii. Cărau o fărâmiță de pâine. Mi s-a făcut foame. Îmi plângeau mațele. M-am cățărat într-un zarzăr și-am găsit vreo patru fructe obosite. Le-am înfulecat, apoi am rămas acolo, uitându-mă la cer și la norișorii albi.
Seara, m-am întors. Poarta era deschisă, luminile din casă aprinse. Înăuntru, nici țipenie. „Oare unde-or fi?”
Am luat o bucată de pâine și m-am ascuns în șifonier, printre haine.
„Aici stau până apar, apoi ies și zic: Cu-cu!”