Fetițele din cimitirul Roșu- continuare
Tatăl meu natural a murit înainte, cu o lună, să mă nasc eu. Avea ciroză. Nu l-am cunoscut.
Zilele treceau, iar noi, eu și sora mea, mergeam zilnic în oraș cu un carton pe care scria: SUNTEM 9 FRAȚI. TATA A MURIT ȘI MAMA ESTE BOLNAVĂ. VĂ RUGĂM UN MIC AJUTOR. Ne urcam în autobuzul 331 până la Piața Romană. Când ne întorceam acasă, obosite și prăfuite, luam, până la capăt, tramvaiul 41. Nu înțelegeam de ce trebuie să facem asta. „Oare toți copiii cerșesc ca noi?”, mă întrebam. La un moment dat chiar credeam asta…
După ceva timp, ne-am dus la o soră de a noastră, care locuia într-un bloc de nefamiliști în Giulesti, împreună cu copilul ei și cu alți patru frați. Eram foarte înghesuiți.
Nu era lift la acel bloc, si toti copiii se dădeau pe aceea bară curentă, de care te țineai când urcai sau coborai, care era in spirală. Se jucau, era distracție. Periculoasă, dar ce știam noi?! Ei se puneau cu burta pe bară si se dădeau până jos.
Voiam și eu, dar fiind prea mica, iar bara aceea prea sus, am sărit și am alunecat. Am căzut de la etajul doi printre scari. Tot ce îmi aduc acum aminte este că m-am trezit la spital. Acolo erau oameni care tipau, nu înțelegeam unde sunt, au venit doctorii să mă consulte, să vadă dacă este totul in regulă cu mine. Mă lovisem la cap, la coloană… Am stat trei săptămâni in comă, timp in care doar aparatele m-au ținut în viață! Dar am avut noroc și am trăit.
După un timp a venit mama si m-a luat din spital. M-am bucurat, dar bucuria a ținut puțin: am mers direct în „oras”, la cerșit. Avea hârtia aceea de la spital, spunea că are nevoie pentru medicamente, pentru mine. Era iarna, prin 2003, dacă nu mă înșel, un frig de nedescris, simțeam cum îmi îngheață tot corpul, ma durea totul, ca și cum cineva te-ar bate o noapte întreagă! Îmi era foame, sete, parcă îmi doream să mă întorc în locul acela cald, locul acela care era curat, și unde oamenii se purtau frumos cu mine, adică la spital.
Eram un copil mic. Voi nu vă comportati frumos cu un copil? Un copil căruia i se citesc pe față disperarea, frigul, foamea? Un copil care tânjește după un alint, după o mângâiere?
La spital, oamenii aceia m-au tratat ca pe copilul lor. Foarte frumos. Și normal. Nenea doctorul – așa îi ziceam eu, – care mă vizita, mi-a adus un ursulet, era ziua mea, 17 februarie. Ce m-am bucurat! Vă dați seama? Singurică, între niște oameni străini. Și totuși, s-au gândit că e ziua mea. Mama nici nu venise în aceea zi la mine la spital.
A mai trecut ceva timp, ne-am trezit că ne-au dat afară din casa în care locuiam cu mama și bărbatul care lucra la Grivița. Era o casă veche din zona depoului Pajura. Proprietarul a spus că la ei în casă nu se bea si nu se fumeaza! Și ne-a dat afară.
