Amintiri din Epoca de Aur

În camera de izolare vine Dumnezeu

Autor Gabriela Bonin Eram un copil ca oricare altul, bălaie cu ochii albaștri, dezghețată și cu un vocabular caracteristic copilului singur la părinți, crescut printre adulți. Tata lucra pe șantier, sudor și avea ore interminabile aproape fără sâmbete sau duminici acasă. Câștiga foarte bine, nu ne l

de Dana Mateescu ·

În camera de izolare vine Dumnezeu
În camera de izolare vine Dumnezeu

Autor Gabriela Bonin

Eram un copil ca oricare altul, bălaie cu ochii albaștri, dezghețată și cu un vocabular caracteristic copilului singur la părinți, crescut printre adulți. Tata lucra pe șantier, sudor și avea ore interminabile aproape fără sâmbete sau duminici acasă. Câștiga foarte bine, nu ne lipsea nimic, aveam tot ce ne trebuie în casă și pe masă… dar ne lipsea el. Mama era muncitoare la UCR (uzinele chimice române) undeva pe Panduri și pentru că lucra în două schimburi 5:30 – 14:00 și 14:00 -22:30 părinții mei m-au dus la un cămin săptămânal. Era undeva pe strada Carol Davila foarte aproape de uzina unde mama lucra, „la numai două stații de troleibuz” cum zicea ea de fiecare dată când începeam să plâng și să protestez că mă lasă acolo.

Căminul meu era frumos (într-o clădire tipică „Micului Paris”) rechizitionată de comuniști, cu mult înainte ca eu să vin pe lume. Aveam educatoare și bucătărese excepționale, atente și blânde cu noi, dar noaptea era exact ca în povestea ta cu grădinița și bătăile pe care le încasau copiii. „Gardienii” de noapte erau femei fără educație și aș zice fără copii, pentru că nu cred că poți fi fără inimă, când ai un copil acasă.

Aveam vreo trei-patru anișori când am făcut vărsat de vânt. Era seara, eram toți în sala mare din inima clădirii, așezați pe jos turcește cum ne ordonau ei (nu puteam să ne întindem, căci covorul nu era prea mare, cu toate că încăperea era imensă în ochii mei). Toate camerele, holurile, băile, până și bucătăria avea parchet, dar ordinul era ordin.

Mă simțisem rău toată ziua, dar în seara aceea am început să fac febră și să clănțăn din dinți. O iubeam pe Mihaela de la „Noapte bună copii” și încercam din toate puterile vârstei mele să lupt cu boala, pentru a nu merge „la izolare”. Știam bine că au două camere de izolare, unde nu erau decât două paturi și unde intrai dacă erai pedepsit sau bolnav. Se spunea, printre copii că, acea cameră de tortură (camera pedepsiților nu avea niciodată ușa deschisă, de-aceea o numeam așa) era plină de monștri, atât de urâți, atât de răi, că era mai bine să taci, mai bine să nu respiri, că să nu te simtă până dimineața când veneau să descuie ușa (da, ușa o încuiau cu cheia). Ne era atât de frică de acea cameră, eram atât de terorizați, că o preferam pe cea a pedepselor, chit că doreai singur, în întuneric, fără prezența altor copii.

În acea seară, cele două paturi erau deja ocupate (nu știu ce motive au fost găsite celor doi copii) dar camera monștrilor era liberă, iar eu nu voiam să fiu izolată acolo. Am reuși să rezist până la sfârșitul desenului animat, dar corpul meu de copil, în ciuda voinței mele, a devenit roșu că racul și inevitabilul s-a produs … M-au reperat. Am fost dusă târâș în acea cameră și încuiată acolo. Aveam un pahar enorm, cu apă, lângă pat, și o oliță, în caz că era nevoie. Vedeam cerul negru, fără stele, prin fereastra mare cu gratii ca la pușcărie (nu văzusem o pușcărie, dar așa mi-o imaginam din poveștile bunicului).

A început să tune și să fulgere, iar cerul s-a dezlănțuit rupând tăcerea nopții. Copacul bătrân cu ramuri joase a început să plângă și să tremure de frică, bătând cu frenezie în geam și cerând cu vocea lui scârțâită să-l las să intre în „închisoarea” mea. Ramurile lui au trezit monștrii din cameră și-i vedeam, în mișcarea foilor lui și-n lumina fulgerele, cum se agită pe pereți cautându-mă frenetic. Eram împietrită, încovrigată în mijlocul patului, ascunsă sub pătura albă. Așteptam, înghețată, că aceasta să-mi fie smulsă de unul din ei. Ușa închisorii mele a scârțâit, trezită din somnul ei profund, și un fir de lumină plăpând s-a strecurat pe sub pătura mea, care a fost smulsă de pe mine cu violență. Creierul meu a devenit lichid scurgându-se încetișor odată cu sângele meu, abandonâdu-mi corpul, care-mi părea străin în nemișcare lui. Fața supreaveghetoarei s-a aplecat asupra mea și, cu o voce caldă că o piatră de mormânt în plină iarnă, m-a întrebat „Ești bine?”

Fără să aștepte răspunsul meu, care oricum n-o interesa, a adăugat:

„Ți-am adus o pișăcioasă care a udat salteaua atât de rău, că nu se mai poate dormi pe ea, așa că o să doarmă aicea”.

Împingând biata fetiță, a închis ușa lăsându-ne pe amândouă în lumina fulgerelor de afară. Am auzit pașii mărunți ai colegei de grădiniță, înfrigurați, și am văzut-o, într-o pijama prea largă pentru ea, cum urcă în pătuț. „Ți-e frică?” m-a întrebat și, văzând că nu-i răspund, a continuat: „Nu trebuie să-ți fie … aici nu sunt monștri, dacă te rogi”.

Privirea ei m-a analizat cu atenție. Nu știu ce a văzut, dar analiza ei a fost justă. „Dacă nu știi să te rogi, am să te-nvăț, repetă după mine! Înger, îngerașul meu/ Ce mi te-a dat Dumnezeu,/ Eu sunt mic,/ Tu fă-mă mare,/ Eu sunt slab,/ Tu….”

Îi auzeam vocea caldă, de fetiță curajoasă. Nu știam cine e Dumnezeu, dar cu mâinile împreunate, așa cum îmi arăta, îi mulțumeam ei și Lui că există și nu m-a abandonat.

Ne-a găsit dimineața, pe amândouă, rugându-ne fiecare în pătuțul ei. Eu, vindecată de frică, ea bolnavă de vărsat de vânt, luat de la mine. M-am simțit vinovată. Îmi părea rău…

„Nu fi tristă pentru mine!” mi-a spus cu aceeași voce caldă. „Acum am să pot sta acasă cu mămică mea, ca și tine. Nu ne țin ăștia bolnave aici”.

M-am rugat de multe ori, așa cum mă învățase ea, în anii următori de grădiniță să fiu bolnavă, dar Dumnezeu era prea ocupat cu alți copii, mai amărâți că mine, și nu mi-a auzit ruga atunci.

Autor Gabriela Bonin, 4 ianuarie 2024

Fotografia este preluată de AICI (Mulțumesc!)

DistribuieFacebookXWhatsApp

Articole înrudite

Comentarii

Comentariile sunt în modul citire pe versiunea de test.

Nu există comentarii la acest articol.