Autor Gabriela Bonin
Eram un copil ca oricare altul, bălaie cu ochii albaștri, dezghețată și cu un vocabular caracteristic copilului singur la părinți, crescut printre adulți. Tata lucra pe șantier, sudor și avea ore interminabile aproape fără sâmbete sau duminici acasă. Câștiga foarte bine, nu ne lipsea nimic, aveam tot ce ne trebuie în casă și pe masă… dar ne lipsea el. Mama era muncitoare la UCR (uzinele chimice române) undeva pe Panduri și pentru că lucra în două schimburi 5:30 – 14:00 și 14:00 -22:30 părinții mei m-au dus la un cămin săptămânal. Era undeva pe strada Carol Davila foarte aproape de uzina unde mama lucra, „la numai două stații de troleibuz” cum zicea ea de fiecare dată când începeam să plâng și să protestez că mă lasă acolo.
Căminul meu era frumos (într-o clădire tipică „Micului Paris”) rechizitionată de comuniști, cu mult înainte ca eu să vin pe lume. Aveam educatoare și bucătărese excepționale, atente și blânde cu noi, dar noaptea era exact ca în povestea ta cu grădinița și bătăile pe care le încasau copiii. „Gardienii” de noapte erau femei fără educație și aș zice fără copii, pentru că nu cred că poți fi fără inimă, când ai un copil acasă.
Aveam vreo trei-patru anișori când am făcut vărsat de vânt. Era seara, eram toți în sala mare din inima clădirii, așezați pe jos turcește cum ne ordonau ei (nu puteam să ne întindem, căci covorul nu era prea mare, cu toate că încăperea era imensă în ochii mei). Toate camerele, holurile, băile, până și bucătăria avea parchet, dar ordinul era ordin.
Mă simțisem rău toată ziua, dar în seara aceea am început să fac febră și să clănțăn din dinți. O iubeam pe Mihaela de la „Noapte bună copii” și încercam din toate puterile vârstei mele să lupt cu boala, pentru a nu merge „la izolare”. Știam bine că au două camere de izolare, unde nu erau decât două paturi și unde intrai dacă erai pedepsit sau bolnav. Se spunea, printre copii că, acea cameră de tortură (camera pedepsiților nu avea niciodată ușa deschisă, de-aceea o numeam așa) era plină de monștri, atât de urâți, atât de răi, că era mai bine să taci, mai bine să nu respiri, că să nu te simtă până dimineața când veneau să descuie ușa (da, ușa o încuiau cu cheia). Ne era atât de frică de acea cameră, eram atât de terorizați, că o preferam pe cea a pedepselor, chit că doreai singur, în întuneric, fără prezența altor copii.
În acea seară, cele două paturi erau deja ocupate (nu știu ce motive au fost găsite celor doi copii) dar camera monștrilor era liberă, iar eu nu voiam să fiu izolată acolo. Am reuși să rezist până la sfârșitul desenului animat, dar corpul meu de copil, în ciuda voinței mele, a devenit roșu că racul și inevitabilul s-a produs … M-au reperat. Am fost dusă târâș în acea cameră și încuiată acolo. Aveam un pahar enorm, cu apă, lângă pat, și o oliță, în caz că era nevoie. Vedeam cerul negru, fără stele, prin fereastra mare cu gratii ca la pușcărie (nu văzusem o pușcărie, dar așa mi-o imaginam din poveștile bunicului).
