„Râjnița”.
În copilărie nu am avut un casetofon. De magnetofon nici nu se punea problema. Era scump. În schimb, tata repara zeci, poate sute de aparate. Ale altora, firește. Astfel, aveam ocazia să ascult muzică tot timpul atunci când nea Fodor le înșira pe masa din sufragerie, spre disperarea mamei.
Peste tot vedeai șurubele, carcase, difuzoare mici, mari, sparte sau bune, sârmulițe, diode, condensatori, butoane și tranzistori. Când mai și călcai desculț pe toate astea era teribil, zbierai cât te țineau plămânii.
În casă mirosea frumos a sacâz topit, a fludor, a prenadez, a țigări Carpați fără filtru și-a „soluție A+B”, o combinație fodorească. Lipea total orice și era realizată din plexiglas topit în cloroform. Trăsnet! Pe mine mă lua o veselie de la cloroformul ăla, de ziceai că-s Zâna-Zânelor în vizită la Verde-Împărat.
Aveam câteva casete amărâte, mi le înregistrasem singură de la radio, de la bulgari (frații Arghirov, Vasil Naidenov, Rosița Kirilova, Tramvai nomer pet) și tânjeam după o râjniță la care să le ascult. Nu puteam decât atunci când tata avea de reparat casetofoane.
De multe ori „bolnavii” erau televizoarele pe lămpi și aparatele de radio, unde nu puteai auzi decât cotele apelor Dunării și cântece patriotice despre Ceașcă și nevastă-sa. Iar aparat de radio aveam și noi, eram plini, tata le confecționa singur, așa era de priceput.
„Tu repari atâtea casetofoane și noi nu avem unul? Orice fel, nu am nicio pretenție de marcă, unul cât de mic și de bocciu, dar să fie al meu…”
Tata, ca un zeu învăluit de norișori albi, își muta țigara din stânga gurii în dreapta și curăța un potențiometru: câr, câr, cârrrr, țțțiiiu. Tăcea și mă scotea din minți. La un radio beșondrificat, cu toate mațele pe-afară, un crainic citea de zor despre vizita de lucru a tovarășului Nicolae Ceaușescu în județul Ialomița, chestie care mă enerva și mai mult decât muțenia tatei.
Într-o zi, am pus pleoapa pe un casetofon rusesc Electronica. Scârțâia, horcăia, bârâia și scuipa ca un tuberculos. Totuși funcționa. O trompetă mono, o janghină. Nu avea montat capacul de sus, așa că difuzorul era la vedere. Era în reparații la tata.
L-am luat la școală, fără să i-l cer. Funcționa și cu baterii din alea cilindrice, dar mai mari decât astea de acum, R6. (Mersi, Adrian Ovi!)
Ce bucurie! Aveam 16 ani și turbam după dans și muzică. În pauză, după ce se cărau profii, gata! Bairam. Queen, Nena, Sandra, Rolling Stones, Chris Norman, Modern Talking și naiba mai știe ce muzichii. Ne suiam pe bănci, săream, chiuiam, cântam.
Eu, ca să fiu mai cu moț, m-am urcat pe catedră. Aia era scena mea. Și, nu știu cum, tocmai când urlam mai cu foc cântând la un tub de spray Favorit: „I want to break free from your lies…”, tovarășul Stanciu, directorul liceului, a intrat ca o furtună în clasă.
Mi se ridicase sarafanul sus de tot (de la mișcări, da?), părul era vâlvoi și în priviri aveam fulgere.
Am înțepenit brusc cu „microfonul” în mână.
„Ce înseamnă asta, zece C? Tu cum te numești, nebuno? Jos de pe catedră!” a strigat la mine.
„Mmmm, ăăăăă. Fffodor Ddddaniela Cccccristina.”
