Pe vremea comunismului, în toate clasele din toate instituțiile de învățământ, deasupra tablei, trona portretul lui Ceaușescu. La mare cinste.
Ce credeți că făceam eu în recreații? Repetam lecțiile? Nuuu! Îmi făceam unghiile cu ojă roz? Nuuu!
După ce mâncam un măr, luam cotorul și ziceam așa: „Dacă-l nimeresc pe Ceaușescu între ochi, înseamnă că iau treapta a II-a la zi!” Poc! Un joc pueril care mă distra la maximum. Știu că voi ați fost mai cuminți și n-ați făcut așa ceva. Vă simt eu pe unii!
Mă duceam în spatele clasei, îmi luam avânt, mă concentram, învârteam brațul ca o adevărată aruncătoare de ciocan și…zbârrrrrrrrrr! în portretul tovarășului! Mamăăă, ce râs era! Bună la țintă ca orbul pe sârmă, nimeream alături mereu, astfel încât, în jurul Marelui Fiu al țării „pictasem” o salbă căcănie de ratări.
Nu dădeam numai cu mere. Îmi mai scăpa și-un salam d-ăla muncitoresc, de puțea a usturoi trei zile după, aruncam cu buretele jegos, plin de apă și cretă, sau cu olecuță de brânzică, prea sărată, și care nu-mi plăcea.
Ah, dar și când îl nimeream pe Marele Ctitor!
Făceam ca toți dracii, eram Angus Young de la AC/DC, ziceai că am salvat omenirea de la Apocalipsă. Colegii chiuiau și ei ca la nuntă, unele fete își scoteau pantofii și băteau cu ei în bancă, întărâtându-mă și mai mult. Am aruncat odată, de bucurie, cu un „bașchet” în tablou și i-am spart geamul. Prăpăd! Apoi am distrus direct poza.
Ei, ce mai tura-vura, era bietul Ceaușescu plin de muci la nas, de resturi și alte porcării. Profesorii tot strâmbau din riduri, ne mustrau, dar nimeni nu lua atitudine. Până într-o zi. Când…
Intră Diriga furioasă foc.
-Ce înseamnă asta, X C? Cine l-a murdărit pe TOVARĂȘUL?
Eu deja mă scursesem pe jos, tremuram toată. Din fericire și nu-mi explic de ce, toată lumea a tăcut. Nimeni nu s-a ridicat în picioare ca să spună: „Doamnă, tembela de Fodor Daniela a făcut asta!”
Văzând așa, Diriga, draga de ea, a zis, un pic mai liniștită:
-Șefa clasei! Tu răspunzi. Iei tabloul, îl duci acasă, îl cureți ușor, îi pui și geam. Luni să fie la loc! Ne-am înțeles?
Șefa clasei era Elena Șerban, una dintre cele mai bune prietene ale mele. O minte brici, olimpică la matematici, o tipă cu o memorie excepțională, deșteaptă, deșteaptă foc! Rezultate foarte bune la învățătură, mândria liceului. Dacă o tăiai nu-i curgea sânge, ci cos de alfa și tangentă de X pe 2. Avea o carabă de buldozeriță fruntașă, stahanovistă, cu planul depășit 150%. Adică de neînvins.
În pauză, a venit la mine și mi-a tras cea mai dureroasă castană din viața mea.
-Să fii, tu, a dracu’, Fodorino, dacă nu-l cari pe Ceaușescu singură în 178! Eu nu te ajut cu nimic!
Am protestat:
-Da’ au mai aruncat și alții în el!
Elena m-a oprit cu palma:
-Da, da’ tu ai fost mereu capul răutăților!
Am înghițit în sec și am oftat. Doamne, ce mă aștepta!
Amândouă stăteam în același cartier, așa că plecam acasă împreună. De data asta, am avut o sarcină cu totul și cu totul deosebită. Situație de gradul zero. N-am să uit câte zile-oi avea!
Ceaușescu era cumplit de greu. Până în stație, la 178, care venea din oră în Paști, l-am cărat în spinare, cu fața în jos. Plângeam:
– Ajută-mă, Șerbăneasco, nu fi nenorocită! Îmi crapă inima-n piept!
Șerbăneasca nimic. Râdea superioară:
-Mai sus puțin, hai! Vezi să nu-l scapi pe Tovarășu’, că cine știe ce pățești!
Uf! Eram fleașcă de transpirație. Din când în când, mă opream și îl lăsam jos pe Ceaușescu. Când îi revedeam mutra, izbucneam într-un râs isteric amândouă, de credeai că acolo murim sufocate.
A venit și 178-ul cu greu. Aglomerație, papornițe, scandal. Noi, două coțofene roșii în obraz de atâta hlizeală și alături, însuși Geniul din Carpați, Marele Om și Ctitor.
S-a făcut imediat loc, în spate, pe unde am urcat. Ne așezăm confortabil. Boieroaice! Ceilalți, în picioare, mârâiau de ciudă, dar n-aveau curaj să zică ceva concret. „Fodorino! Pune-l, dracului, cu fața în jos, că ne omoară lumea!”, îmi șoptea Șerbăneasca, ținându-se de râs ca de pipi.
Am întors tabloul cu poza sprijinită de picioarele noastre feciorelnice. Îl mai cercetam, de sanchi, să nu se rupă hârtia, dar… fatalitate, de fiecare dată când îl vedeam, rădeam și râdeam, de simțeam cum pârâie splina-n mine.
Hahaha, hi hi hiiii, hâhâhaaa! Isterie totală! Răsuna autobuzul, geamurile parcă râdeau, scaunele descleiate, becurile chioare din tavanul măgăoaiei. Îmi curgeau lacrimile, se înnodau sub barbă, tropăiam din picioare și toate sfincterele și sfincterașele mele erau într-un relaș absolut, dacă mă înțelegeți. Nu mai puteam. De pe genunchii noștri de școlărițe tembele, Ceaușescu ne privea pieziș și-și făcuse buzișoarele pungă. Vaaai de mine! Mișcă? Parcă și începuse să țină un discurs:
„Dragi ieleve, stimați tovarăși! Să nu ne manifestăm decadent și irrresponsabil..!”
Când am atenționat-o pe colega mea că Ceașcă „vorbește” și e supărat pe noi, am crezut că fetei îi ies ochii din cap de atâta râs, că se sufocă și moare pe loc! Ce, n-ați mai văzut cazuri?
Am coborât la următoarea stație. Era prea mult deja! Până acasă am mers pe jos. Ne țineam cu mâinile de burtă, iar Marele Bărbat ne privea sfidător: „Elemente reacționare! Veți fi aspru sancționate de UTC! Huo!”
Acasă l-am spălat cu tix și apă și, apoi, l-am șters cu o otreapă, pe care am găsit-o pe jos, prin baie. Elena a cumpărat din fondul clasei un geam, l-am montat, apoi a doua zi l-am cărat îndărăt, la liceu. De data asta l-am împachetat cu ziare, ca să nu mai repetăm circul și m-a ajutat și ea, era și mai greu.
Tabloul a fost pus la locul lui și totul a reintrat în normal. Am scăpat și de pedepse (cineva acolo sus mă iubea!), dar, de fiecare dată când mâncam un măr, îmi veneau bale-n gură (câinele lui Pavlov, ce vreți!) să-i trosnesc cotorul în rât marelui bărbat din tablou.
DFM
