Proful. Când eram în școala generală, în afară de anumite materii (engleză, limba română, și-n clasa a opta latina), eram înnebunită după desen și pictură. Restul nu prea mă interesa.
Desenam peste tot. În gând, pe bănci, ziduri, pereții din camera mea (cei care m-au cunoscut pot să confirme!), pe tricouri, pe propria piele. Proful de desen (dintre toate numele tocmai pe al lui l-am uitat!) mă încuraja, îmi arăta, explica, îmi trăgea liniile la care eu mă încurcam.
Îl sorbeam prin toți porii. Era inteligent, avea o geacă din piele, plete și purta barbă. Mirosea a hârtie proaspătă, a țigări cu filtru și-a albastru ultramarin luat direct din tub cu o pensulă care are perii din coadă de veveriță.
Ideile lui erau ciudate pentru unii. Ne punea să desenăm rufe colorate la uscat, țevi dintr-o uzină, bătălii, rafturile cămării, pline cu de toate, trenuri, țărani strângând recoltele.
Țin minte și acum vorbele lui:
-Nu puneți niciodată culoarea din tub! Nu există așa ceva. Combinați-le! Inventați nuanțe. Jucați-vă! Vă dau 3 dacă văd o culoare din tub pe hârtie!
Câțiva colegi mârâiau. Mie îmi convenea. Înotam în ape limpezi. Îmi făcuse tata rost de o bucată de faianță și pe aia gâdilam nuanțele.
Să vă mai spun cum aveam degetele? Sarafanul? Mânecile cămășii? Picioarele? – că îmi scăpau picuri reci și colorați și p-acolo. Neeah!
Proful de desen îmi dădea numai 10. Nu-mi amintesc să fi avut note mai mici la desen artistic. Doar la tehnic. Abia încasam un amărât de 8, și ăla dat, nu pentru cum executam liniile, punctele și intersecțiile, ci, probabil, pentru perseverență. Uram desenul tehnic! Simțeam că sunt îmbrăcată-n țoale ude și că am ulei pe degete când strângeam creionul.
La un moment dat, nu știu de unde îmi venise ideea să folosesc pasta de dinți în loc de alb, care se consuma cel mai repede. Poate și voi făceați la fel. Puțeau picturile mele a pastă, de numa-numa, iar mama, săraca, realiza că un tub se „evaporă” foarte repede, de parcă ne-am fi spălat pe dinți de paișpe ori pe zi.
Pasta asta de dinți era combinată cu negrul, cu ocrul sau cu violetul. Doamne, ieșeau niște nuanțe teribile, magice, vorbeau, cântau, dansau tango, erau erotice de-a dreptul. Cel puțin așa le simțeam eu.
Pasta de dinți, colorată cu tempera, era „tag”-ul meu în anii 80. Dacă treceam pe hol lăsam în urmă un miros violent de mentă.
„Asta e Fodorina-balerina, precis! N-o știi? Nebuna aia de la 7 F, care are pastă de dinți și-n cur”, gârâiau golanii și nătărăii de băieți. (Le arătam eu când îi prindeam!)
Într-o zi, domnul profesor de desen m-a chemat la catedră și m-a întrebat:
-Tu la ce liceu te-ai gândit să dai la treaptă?
-Nu știu, tovarășe profesor, mie mi-ar plăcea la Tonitza. Vreau să mă fac pictoriță.
Am văzut cum i s-au luminat ochii de jăratic. Mi-a promis că mă ajută. Mi-a spus că am talent, că am chemare spre o anumită pictură, spre miniatură, că „văd chestii”, mi-a vorbit NUMAI MIE de artiști despre care nea Fodor, care avea numai coniac, diode și rezistențe în cap, nu-mi povestise niciodată. Ce știa tata!?
Inima mea era un șevalet ud și viu. Îl iubeam pe prof! Dana Fodor. Pictor! Mă și vedeam la expoziții, premiantă, admirată, cunoscută, aplaudată, apariții la televiziunie, în presă. Tot tacâmul. Vise!
