La munci agricole în comunism. Vă mai amintiți de practica agricolă de pe vremea comunismului? Voi, cei care aveați cel puțin 20 de ani la Revoluție, și mai mult…
Ce făcea partidul atunci? Își punea mâinile-n șolduri, ca o țață, dar nu se apuca el de treabă. Nu. Dădea ordin ca soldații, studenții și elevii patriei să iasă la cules. Cu tot cu profesorii lor.
Vară fierbinte, cu un soare dogoritor sau toamnă târzie cu ploi și vânturi care tăiau ca lamele? Nu conta! Cu toții lăsau baltă cursuri, vise, case, unități militare și erau aduși cu camioane sau autocare împuțite duhnind a motorină și-a ulei ars, de-ți întorceau stomacul și creierii pe dos. Dar ce conta, când lipseai de la școală și socializai cu adolescenții de vârsta ta?
Am trăit și eu clipele astea. În clasa a noua, mă bucuram ca o tembelă că scap de ore, și trei săptămâni îmi rupeam spatele cărând saci de cartofi. Aveam și normă, zece saci de elev, dar nu reușeam să ne-o îndeplinim. Adevărul e că, pe lângă muncă, ne și distram, eram copii încă, ne băteam cu cartofii. Ăia tufliți, zburau ca MIG-urile, când profesorii și supraveghetorii se dădeau mai „hacana”, la umbră, să fumeze. Stââââââânj, plosc!, făcea câte o „cartoafă” fleșcăită direct în capul unuia sau uneia pe care aveam ciudă.
Seara, ne strângeau doi câte doi, făceau prezența, nu cumva să ne tirăm prin alte locuri, și urcam, obosiți și murdari, în autocare. Vorba vine autocare, niște droage prin podeaua cărora se vedea drumul nepietruit.
Altădată am fost la cules de dovlecei. Dimineața era frumos. Noi, copiii, eram neastâmpărați, plini de viață, bucuroși că scăpăm de școală. Pe la prânz, însă, soarele scotea o bâtă de foc și ne pălea-n cap. Muream de sete. Beam ce aveam la noi, dar apă cucu, nu era în zonă. „Băă, dă ce n-aveți, bă, șăpcălie?”, urla un supraveghetor la noi, și mă simțeam ca la pârnaie sau, mai rău, ca la Birkenau, când naziștii zbierau la bieții evrei care abia se mai țineau pe picioare…
Curgeau apele pe noi și culegeam, culegeam, culegeam, stând pe vine, deplasându-ne cu „mersul piticului”. Îmi amorțeau tălpile, genunchii, făceam cârcei la pulpe. Dar aveam 16 ani și… niciun drept.
Nu-mi amintesc câte lăzi aveam obligația să facem, dar amenințările gen: „dacă nu vă faceți norma, veți fi penalizați cu nota scăzută la purtare, și puși în discuția UTC!”, încă le țin minte.
Seara eram terminați cu toții de oboseală, murdari, cu buzele crăpate. Am vrut să luam și noi doi trei dovlecei acasă. Mă gândeam c-o să-mi facă mama pane, tare-mi mai plăceau.
Am luat doi. Dar a venit o matahală mustăcioasă la mine (era muiere), prima generație încălțată cu gumari, și mi i-a smuls din mână: „Nu ie voie! Ăsta ie furt! Te dau la Miliție!” Apoi a început să ne controleze pe toți. Zburau dovleceii din sacoșe, ca ghiulelele, pentru că fiecare luase pentru acasă câte doi, trei.
„Acu` să îi puneți la loc, în remorcă, tu-vă muma-n cur dă `oți!, ne ordona gheonoaia în gumari. ”
Învinsă, am început să-i strâng de pe jos, dar, în timp ce îi căram la tractorul cu remorcă, m-a trăsnit o idee nemaipomenită, care mi-a schimbat total starea de spirit: m-am apucat să scriu pe dovleci „Jos Ceaușescu!”, ca să mă răzbun cumva. Din tristețe am dat într-o veselie dementă și eu și colegii mei, care s-au luat, evident, după mine. Așa că vreo 50 de dovlecei au plecat spre piețele patriei cu mesaje minunate și educative ca: „M…e Ceaușescu! Ceaușescu e un bou! Ceaușescu = P…a.”
Până acasă, am râs, de a crăpat splina-n mine, iar vezica urinară făcea: piiiu, țiiiu, hiiiiiimmm. Comenta și ea, vezi-bine!
Mă dureau bucile obrajilor, burta, coastele, diafragma. Apoi nu mai știu care a zis: „Bă, dacă văd ăia ce am scris și pun Securitatea pe noi?” Odată mi s-a răcit tricoul pe mine. Dar inconștiența și optimismul m-au luat în brațe, din nou, și m-au liniștit. Lasă, că n-o fi dracul atât de negru. Și n-a fost, pentru că nu am pățit nimic. Au rămas doar amintirile.
Altădată, am fost la sortat de cartofi. În noiembrie. Ploua mocănește și bătea un vânt ca pe Vârful Toaca. Ne-au dus undeva pe lângă Piața Progresul, în București. Eram în anul doi de școală profesională. Trei fete în clasă, restul băieți. Aveam mâinile înghețate și mă dureau toate încheieturile. La un moment dat, lângă mine a venit un coleg care mă plăcea mult și, din cavalerism, m-a ajutat. Ne vede dirigul și strigă la el:
„Bă, las-o să-și facă singură norma, că nu e vreo prințesă!” Colegul s-a îndepărtat cu frică. L-am înjurat și eu în gând pe „marele bărbat”, care ne privea superior, din picioare, de sub umbrelă (avea umbrelă, nu ca noi!) și mi-am văzut de lucru.
Dar, fiind frig, m-a tăiat un pipi îngrozitor. WC-ul era o baracă, la fel de împuțită ca sufletele unora și ca toată zona. Niște pereți din carton, plini de căcat și zoaie infecte, fără acoperiș, deasupra unei găuri în pământ. Ușile nu se închideau, decât dacă le atingeai, ca să le ții cu mâna. Oribil!
M-am dus, ce era să fac? Simțeam că fac pe mine! Din nefericire pentru mine, câțiva golani din alte clase mai mari, m-au urmărit și, chiar în clipa în care eu mă deșertam fericită, mi-au aruncat în cap o găleată plină cu apă și ulei de motor sau păcură. Nu știu dacă s-au și pișat în ea, dar mai mult ca sigur că au făcut-o.
Puteți trăi o secundă disperarea mea? Eram cu nădragii în vine, goală la mijloc, fără nimic pe cap… Găleata era din metal! Mizeria m-a udat fleașcă. Mi-a curs pe față, pe păr, pe gât, pe spinare. Nici să plâng n-am mai putut. Din cap îmi curgea sânge, muchia găleții mi-a despicat scalpul.
Am ieșit din budă și atunci i-am văzut. Habar nu am aveam cine erau. Niște mutre, la fel de nasoale ca interiorul WC-ului improvizat. Mutre fără trăsături, goale, submediocre, mai mult decât banale. Fumau și râdeau de mine. Probabil că aveam o față comică…
M-am dus la dirigul cu mutră de gardian din anii 50 la Penitenciarul Pitești și i-am spus. A râs, de parcă și-ar fi vomat plămânii: „Hehehehehee, lasă, că nu te-a mâncat! A făcut și iei o glumă! Ie băieți tineri…”
Nu-mi venea să cred! Eram udă fleașcă, murdară, puțeam ca un cazan cu păcură, afară ploua încă, se însera… „Doamne, spune-mi că e un coșmar!! Că nu e real!!”
Dar era adevărat! „Aidi, treci la cartofii tăi!” am mai auzit ca prin vată glasul dirigului.
M-am târât la saci. Unii colegi mă luau la mișto, râdeau de mine, alții mă priveau cu milă, în funcție de caracterul și educația fiecăruia.
În zece minute tremuram ca varga și mă învinețisem la față. Cel care mă plăcea și-a luat inima-n dinți și s-a dus la gardianul care ne era profesor și i-a spus: „Tovarășu` profesor, lu` Fodor Daniela îi e foarte rău! Veniți și dvs. să vedeți!” Când m-a revăzut, a plescăit din buze și m-a trimis acasă: „Du-te acasă, da` data viitoare îți dublez norma, că azi nu ți-ai făcut-o!”
Și am plecat. Batjocorită, udă și plină de păcură pe haine, păr, obraji… Așa m-am urcat în tramvai. Lumea se ferea de mine. Acasă, mi-a aruncat toate hainele. Nu mai puteai face nimic cu ele. Nici să speli pe jos, așa erau de împuțite.
….
După ani și ani, adică acum, în 2019, mi-am adus aminte de toate aceste experiențe pe care le-am trăit cu toții în acele vremuri. Și m-am apucat să-mi întreb prietenii de pe Facebook, ca să văd ce gândesc ei despre abuzurile comuniștilor, dar și despre perioada tinereții noastre „revoluționare”.
Unii își amintesc cu mare plăcere de timpurile practicii agricole și spun că s-au distrat de minune, au mâncat bine fructe și legume, iar munca aceea i-a „ajutat mult în viață”.
Alții, din contră. S-au umplut de păduchi, răni, au răbdat de foame și de sete, au fost umiliți și abuzați.
Iată, mai jos, răspunsurile lor.
„Hihihi! mișto subiect! Am fost cum să nu! Dar era mai mult distracție, decât muncă grea. Am fost la cules porumb, la depănușat, la scos de napi și cam atât. Eram happy-happy, joy-joy că scăpam de 2 – 3 săptămâni de scoală! Și nu ne omoram sau omorau cu munca. Mi-aduc aminte cu plăcere (știu, sunt puțin atipică pentru generația mea!) de zilele acelea.” L.H.
„Am o amintire amară!! Eu nu am stat nici o zi. Când am văzut condițiile de cazare, am plecat acasă. Niste saltele pline de plojnițe aruncate într-un fost grajd. Dar ce-au pățit colegele mele (studente la medicină) a fost criminal. Fiind foarte cald, majoritatea au rămas doar in sutiene de plajă. Au fost puse să culeagă niște rădăcinoase peste care s-au aranjat niște prafuri otrăvite (contra nu știu ce dăunători) pe care fetele le-au luat în brațe și acolo unde au atins pielea au ARS! Toate au rămas cu cicatrici. Femeile de la culturile respective știau de cât de nenorocite erau acele prafuri nu au spus nimic.” J. R.
„A fost o copilărie frumoasa tocmai fiindcă am trăit aceste practici agricole.” M.C.
„Am fost, începând din gimnaziu. În liceu, sistematic, in fiecare toamna am fost, iar la facultate in primii 2 ani! La struguri și cartofi. In liceu știu ca ne au dus la o fabrica de conserve din Arad. REFACEREA se numea. Sortam ardei capia și schimbam etichetele cu data de expirare de pe borcanele de sfecla, pe care nu le cumpăranici naiba și care evident expirau. Ceneau pe o banda borcanele, ne chinuiam să razuim etichetele și lipeam cu aracet alte etichete cu noua data de expirare! 😠O.S.L.
„Jegalia 1987 cred. Barăci cu 70-80 de paturi suprapuse, niste geamlâcuri mici. O putoare insuportabilă. Sfarsit de octombrie friguros, apa rece la cismea (ca să te speli pe dinti, pe corp) WC in baraci din lemn, undeva in spatele baracilor de dormit, fara apa.
Ceai de nuci, cu gust rau dimineata și mancare proasta. Nu-mi amintesc mancarea, ca nu puteam sa o mananc. Mancam biscuiti cu magiun de la magazinul din cel mai apropiat sat. Ajungeam acolo cu „ia-ma nene” la cate o caruta sau un tractor.
Mai mancam varza din camp și cate un gogosar. Cand culegeam porumb, faceam foamea. Aveam un numar de galeti de cules. Panusele erau taioase și ne usturau taieturile lor. La gogosari, aranjam cutiile pentru export. Alegeam gogosarii cei mai mari, scuipam pe ei și ii lustruiam cu o carpa. ca să facem mai repede numarul de cutii, cu mintea noastra de studenti, ne-a venit ideea sa punem gogosari nealesi la baza, și mari și lustruiti la suprafata. Ne-a mers până la un moment dat, cand asistentul universitar X care ne numara cutiile ne-a prins și ne-a pus sa refacem totul. Visul era sa mergi la cules de struguri. Cica erau buni. Doar ca eu n-am avut norocul ala.” Cristina D.P.
„Ah, cel mai rau era la cartofi. Ne incarcau dimineata din fata scolii intr-o rata din aia nenorocita, imputita, care parea ca se dezmembreaza la fiecare hurducatura și ne descarcau pe camp. Cand ajungeam acolo, eram deja galbena la fata, cu mațele in gat, blestemandu-l pe Ceaușescu. Acolo, pe campul prafuit trebuia sa dezgropam ultimii cartofi, adica cei ramasi in urma recoltarii mecanice. până la un punct așa faceam, ii culegeam, devenind și noi aidoma tarlalei, adica pamantii și prafuiti. Dar nu ne lasam doborati de sarcinile muncii voluntare fortate. Ne distram cum puteam. Campul acela arid, era al nostru, la urma urmei. Ingropam cartofii inapoi, îi alegeam pe cei mai frumosi și incingeam un foc, așa, macar sa ne castigam hrana pe orele acelea, pe care le uram: cartofi copti in jar. Chit ca-i mancam mai mult cruzi, ne razbunam și noi așa, pe regimul terorii. Traume? Da, clar. Era mai ales schizofrenia aia ca nu puteai sa spui ce gandesti. Stiam ca suntem folositi ca sclavii pe plantatie, dar nu puteam injura Inventam minciuni sa scapam. Multi din generatia noastra au ramas cu sechele din astea de duplicitate, falsitate, chiul, etc. Multi am ajuns cinici și schizo. Și mie mi-au luat niste ani sa invat sa-mi exprim deschis sentimentele, gandurile. Unii n-au reusit niciodată. Au pastrat otrava in ei și au lasat-o sa lucreze incet.” Lidia M.
„Muncile astea agricole erau reeducare, exact ce se facea prin China, Cambodgia și Vietnam ca doar am avut profesori de nadejde. 🤬
Eu nu am fost la munci agricole, am fost pe șantier în perioada 1989-1991” 🤬Adrian G.
