În Țara Hațegului, zona situată între masivele Șureanu, Retezat, Țarcu și Poiana Ruscă, aproape nu există gospodărie sau biserică veche fără cel puțin o piatră romană sau dacică la temelie. De secole, localnicii au adunat vestigii de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa și de la villa rustica din apropiere și le-au folosit la construcția caselor, bisericilor, gardurilor și chiar a cuptoarelor de var, potrivit unui reportaj publicat de Adevărul.
Un muzeu construit din piatră romană
În curtea Muzeului Satului Hațegan din comuna Densuș, județul Hunedoara, vizitatorii pot vedea o piatră romană veche, un sarcofag din aceeași perioadă și cochilii de scoici pietrificate, rămase din perioada în care regiunea era o insulă tropicală în Marea Tethys. Ghidul muzeului, Anton Socaci, a adunat de-a lungul a zeci de ani pietre din curțile oamenilor și povestește vizitatorilor istoria lor.
Potrivit lui Socaci, majoritatea bisericilor din Țara Hațegului au fost construite din piatră și cărămidă adusă de la Villa rustica și de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, iar multe dintre aceste pietre au ajuns, de-a lungul timpului, la temelia caselor obișnuite din zonă. Chiar și treptele care duc spre casa tradițională din muzeu sunt din piatră romană, iar cuptorul a fost pavat cu cărămidă din aceeași perioadă, suficient de rezistentă cât să dureze mii de ani.
În curtea muzeului se află și un sarcofag roman, dăltuit dintr-o singură bucată de piatră, descoperit într-un centru funerar din zonă și adus acolo cu ajutorul unui atelaj. Potrivit ghidului, obiectul a aparținut la un moment dat familiei unui fost primar și a fost folosit, într-o perioadă, ca adăpătoare pentru animale. Deși prin muzeu au trecut specialiști de la muzee din Cluj și București, sarcofagul nu a fost niciodată datat oficial și nici predat unei instituții.
O piatră romană, cât o vilă
Potrivit reportajului, comerțul cu pietre romane a fost o practică obișnuită în Țara Hațegului, continuată până în perioada recentă. O piatră romană mai mare se vindea, la un moment dat, cu suma echivalentă unei vile, iar proprietarii unei case considerau o piatră romană în curte drept un semn de prestigiu. În trecut, astfel de pietre se găseau cu sutele prin curțile oamenilor, unele fiind vândute sau schimbate pe produse agricole.
Inscripții pierdute și arse în cuptoare de var
Nu toate vestigiile romane au avut, însă, aceeași soartă. Numeroase inscripții și lespezi de marmură descoperite de-a lungul secolelor au fost distruse, îngropate sau arse în cuptoare de var, pentru a scuti localnicii de obligația de a le transporta nobililor din zonă sau, ulterior, de a le duce la Alba Iulia și mai departe la Viena. Istoricul sas Johann Seivert consemna, încă din 1770, acest fenomen, iar arheologul M.J. Ackner nota, în 1847, că o mare parte din piesele arhitectonice din marmură ale amfiteatrului roman de la Ulpia Traiana pieriseră astfel în doar 15 ani.
Istoricul german Theodor Mommsen, care a vizitat Transilvania în 1857, remarca la rândul său că, în Ardeal, se ardea încă var din inscripțiile antice, iar vechea metropolă a Daciei romane nu mai păstra, la acea vreme, decât două pietre cu inscripții. Distrugerea și migrarea monumentelor epigrafice de la Ulpia Traiana au fost reduse abia odată cu înființarea muzeelor arheologice din Sarmizegetusa și Deva, deși doar o mică parte din piesele originale au putut fi recuperate, potrivit istoricului Volker Wollmann.
Biserica ridicată pe un templu al lui Marte
Cel mai cunoscut exemplu de reutilizare a pietrei romane rămâne Biserica „Sfântul Nicolae” din Densuș, cea mai veche biserică din România în care încă se slujește. Ridicată în secolul al XIV-lea pe ruinele unui templu roman dedicat zeului Marte, biserica a fost construită aproape în întregime din piatră adusă de la Ulpia Traiana: blocuri mari, capiteluri, baze de coloane, lespezi de porți și chiar altare votive.
Biserica a fost declarată monument istoric în 1870, după ce autoritățile austro-ungare au împiedicat demolarea sa, planificată de localnici din cauza stării avansate de degradare a clădirii. În prezent, lăcașul are două hramuri și se află pe lista propunerilor pentru Patrimoniul UNESCO. Un alt exemplu similar este Biserica „Sfântul Gheorghe” din Sânpetru, ridicată tot în secolul al XIV-lea, care păstrează deasupra ușii principale o porțiune de marmură dintr-un templu dedicat zeului Silvanus.
Practica reutilizării pietrelor antice nu s-a limitat la lăcașurile de cult din Densuș și Sânpetru: sute de pietre vechi de aproape două milenii au fost folosite și la ridicarea zidului care înconjoară cimitirul și biserica din satul Ostrov, construită în jurul anului 1360. Fenomenul rămâne vizibil și astăzi în întreaga regiune, unde ruinele Sarmizegetusei romane continuă să coexiste cu viața de zi cu zi a satelor din Țara Hațegului, la fel ca în cazul altor situri arheologice importante din România, precum cel al cetății dacice Sarmizegetusa Regia.
