Epidemia de dans din 1518 a început în iulie, pe o stradă din Strasbourg, când o femeie cunoscută drept Frau Troffea a început să danseze și nu s-a mai oprit zile la rând. În săptămânile următoare, după estimările istoricilor, între 50 și 400 de oameni au ajuns să danseze în oraș, aflat pe atunci în Sfântul Imperiu Roman.
Evenimentul este considerat real, pentru că a lăsat urme în mai multe tipuri de documente, de la predici și însemnările unor medici până la hotărârile consiliului orașului. Multe texte au fost însă compilate la zeci sau sute de ani după întâmplări, iar cauza rămâne disputată. Unele detalii, între care numărul deceselor, sunt contestate până astăzi.
Cum a început
Pe 14 iulie 1518, o femeie a ieșit din casă și a început să danseze pe o stradă îngustă din Strasbourg. Din câte se știe, nu avea niciun acompaniament muzical. A continuat ore în șir și a căzut epuizată, dar a doua zi s-a ridicat și a dansat din nou, cu picioarele umflate. Dansul ei a durat între patru și șase zile.
Speriate, autoritățile au trimis-o într-o căruță la Saverne, un oraș aflat la câteva zeci de kilometri. Acolo se afla un sanctuar al Sfântului Vitus, despre care se credea că o blestemase, iar femeia s-ar fi vindecat în urma drumului.
Între timp, unii martori începuseră s-o imite, iar în câteva zile peste treizeci de oameni dansau. Pe străzi și în piețe, unii o făceau zi și noapte, fără să mănânce. Martorii spun că nu păreau să se bucure de dans.
Cum au reacționat autoritățile
Preoții vedeau în dans răzbunarea Sfântului Vitus. Consiliul orașului a preferat însă să-i asculte pe medici, care au pus totul pe seama unei „boli naturale, venită din sânge supraîncălzit”. Au recomandat remediul folosit în episoadele anterioare, adică să-i lase pe bolnavi să danseze până se vindecă.
Așa că orașul a pus la dispoziție tot ce era nevoie. Sălile unor bresle au devenit locuri de dans, în piața de cai și în cea de cereale au fost ridicate platforme, iar zeci de muzicieni au fost plătiți să cânte din tobe, viori, fluiere și goarne. Planul s-a întors împotriva autorităților. Spectacolul i-a convins pe mulți privitori că Sfântul Vitus era într-adevăr furios și, cum nimeni nu se simțea fără păcat, tot mai mulți s-au alăturat dansatorilor. Potrivit cronicii familiei Imlin, într-o lună erau deja patru sute.
Consiliul a schimbat atunci direcția. Platformele au fost demontate, iar dansul și muzica au fost interzise aproape complet în oraș până în septembrie. Cei mai afectați au fost urcați în căruțe și duși la Saverne, trei zile de drum, ca să ceară iertare sfântului. Preoții îi așezau sub o sculptură de lemn a lui Vitus, le puneau în mâini cruci mici și le încălțau pantofi roșii, pe care desenau cruci cu ulei sfințit și le stropeau cu apă sfințită.
Ritualul pare să fi dat roade. În aproximativ o săptămână, numărul celor trimiși la Saverne a scăzut, iar spre sfârșitul verii sau începutul toamnei dansul se oprise. Epidemia durase peste o lună.
Câți oameni au murit
Aici istoricii nu sunt de acord. Unele surse vorbesc despre până la 15 decese pe zi în perioada de vârf, iar bilanțul final nu se cunoaște. Istoricul John Waller, autorul cărții „A Time to Dance, a Time to Die”, apărută în 2009, consideră că există dovezi pentru victime printre dansatori.
Alți cercetători notează că documentele orașului nu spun nimic despre numărul deceselor și nici măcar dacă au existat. Textele care vorbesc despre morți au fost scrise mai târziu, ceea ce le face mai greu de verificat.
Ce explicații au fost propuse
Mai mulți istorici au susținut că vinovat ar fi ergotul, un mucegai care crește pe secara umedă și care poate provoca spasme și halucinații. Waller a respins ipoteza, pentru că ergotul reduce circulația sângelui spre extremități, iar un om intoxicat nu ar fi putut dansa zile la rând. O altă idee, cea a unei secte eretice, are puține dovezi în spate.
Explicația cea mai des invocată astăzi este boala psihogenă colectivă, cunoscută și drept isterie în masă. Waller o leagă de contextul în care trăiau strasbourgenii. Recoltele fuseseră foarte slabe, prețul cerealelor atinsese cel mai ridicat nivel din ultima generație, apăruse sifilisul și reveneau boli vechi, precum lepra și ciuma.
La toate acestea se adăuga credința că Sfântul Vitus poate pedepsi oamenii trimițându-le un dans de neoprit. Nu era, de altfel, primul caz. Încă din 1374 avuseseră loc, de-a lungul Rinului și Mosellei, peste zece episoade asemănătoare. Într-o populație convinsă de puterea sfântului, ideea ar fi putut căpăta forță de la sine.
Ce rămâne neclar
Nicio explicație nu a fost confirmată. Documentele păstrate arată că oamenii au dansat, dar spun puțin despre ce s-a întâmplat cu ei după aceea. Pentru istorici, rămân certe doar vara lui 1518, dansatorii din stradă și spaima unui oraș care nu știa cum să oprească fenomenul. Restul se discută și acum.
