Verdele dispare toamna din frunzele arborilor foioși printr-un proces biochimic precis, nu printr-o simplă ofilire. Pădurile de foioase din Carpați devin, în câteva săptămâni, un amestec de galben, portocaliu și roșu, iar mecanismul din spatele acestei transformări e legat direct de supraviețuirea copacilor peste iarnă. Coniferele precum molidul sau bradul, prezente în aceleași zone montane, rămân verzi și nu trec prin acest proces anual de pierdere a frunzișului.
Clorofila, pigmentul care dă frunzelor culoarea verde, se descompune odată cu scăderea temperaturilor și scurtarea zilelor. Ea se degradează constant și pe timpul verii, dar copacul o reînnoiește permanent cât timp are lumină suficientă pentru fotosinteză. Toamna, pe măsură ce orele de lumină scad, arborii foioși reduc treptat producția de clorofilă, iar pigmentul existent se descompune fără să mai fie complet înlocuit. Momentul exact în care începe acest declin variază de la o specie la alta și depinde, pe lângă fotoperiod, de temperatură, de disponibilitatea apei și de starea generală de sănătate a copacului.
Pigmenții ascunși ies la suprafață
Sub clorofilă existau deja, tot timpul anului, carotenoizii, o clasă de pigmenți care include și xantofilele și care sunt responsabili pentru nuanțele galbene și portocalii. Ei sunt mascați de verdele dominant al clorofilei și devin vizibili abia când aceasta dispare. De aceea mesteacănul sau plopul capătă un galben auriu constant, previzibil în fiecare an.
Roșul și purpuriul apar altfel. Aceste culori vin din antocianine, pigmenți pe care copacul îi produce activ toamna, nu dintr-o substanță preexistentă. Producția lor depinde de cantitatea de zahăr rămasă în frunză și de condițiile de lumină și temperatură din perioada respectivă. Fagul, gorunul și stejarul sunt printre speciile native din pădurile carpatine care sintetizează vizibil acest pigment, alături de arțar.
De ce contează vremea pentru intensitatea culorilor
Toamnele cu zile însorite și nopți răcoroase, dar fără îngheț timpuriu, produc de obicei culori mai intense. Lumina puternică din timpul zilei stimulează sinteza de zaharuri în frunză, iar temperaturile scăzute nocturne blochează parțial circulația acestor zaharuri către restul copacului. Zahărul acumulat alimentează producția de antocianine, iar rezultatul poate fi un roșu mai pronunțat.
O toamnă înnorată și ploioasă, dimpotrivă, reduce sinteza de zaharuri și culorile rămân adesea mai șterse, dominate de galben și maro. Vântul puternic sau ploile abundente pot, de asemenea, să scuture frunzele înainte ca procesul de colorare să ajungă la maxim, scurtând sezonul vizual. Seceta din timpul verii sau starea de sănătate a arborelui pot altera și ele intensitatea și momentul colorării, independent de vremea de toamnă propriu-zisă.
Perioada de observare variază după zonă și altitudine
În pădurile de foioase din Carpați, coloritul de toamnă tinde să atingă punctul maxim spre mijlocul sau finalul lunii octombrie, dar momentul exact diferă considerabil de la un masiv la altul, în funcție de altitudine, expoziția versanților și speciile dominante, și poate varia de la un an la altul în funcție de vreme. La altitudini mai mari, unde temperaturile scad mai repede, procesul începe de regulă mai devreme decât la poalele munților. Zonele cu amestec de fag, stejar și mesteacăn oferă contrastul cel mai vizibil, pentru că fiecare specie trece prin schimbare într-un ritm și cu o paletă de culori diferite.
Fereastra în care culorile sunt la maxim rămâne, în general, limitată, pentru că frunzele cad relativ repede după ce ajung în punctul de intensitate maximă, dar durata exactă diferă de la o zonă montană la alta și depinde puternic de vânt, ploi și temperaturi, nu poate fi redusă la un număr fix de săptămâni valabil peste tot.
Rolul ecologic al procesului
Schimbarea culorii nu e un fenomen decorativ, ci un mecanism de protecție specific arborilor foioși. Înainte de a-și pierde frunzele, copacul retrage din ele nutrienți esențiali, în special azot și fosfor, pe care îi depozitează în trunchi și rădăcini pentru primăvara următoare. Descompunerea clorofilei face parte din acest proces de recuperare a resurselor.
Frunzele căzute formează apoi un strat protector la sol, care izolează rădăcinile de îngheț și, pe măsură ce se descompune, eliberează înapoi în sol nutrienții pe care copacul nu a apucat să îi recupereze. Practic, pădurea de foioase își reciclează propria hrană printr-un ciclu anual care leagă direct culoarea de toamnă de vigoarea vegetației din primăvara următoare.
Fenomenul se repetă în fiecare an, dar momentul și intensitatea lui variază de la o specie la alta și depind de vreme, altitudine, sol și starea de sănătate a fiecărui copac, ceea ce explică de ce unele toamne rămân memorabile prin culoare, iar altele trec aproape neobservate.
