În 2026, oamenii vor face în jur de 1,95 trilioane de fotografii, potrivit prognozei publicate în februarie de firma de cercetare Rise Above Research, adică peste cinci miliarde pe zi, cea mai mare parte cu telefonul. Nicio altă generație nu a păstrat atât de multe urme ale propriilor zile, iar mulți dintre noi se întreabă ce se pierde din clipă în timp ce o fotografiem. De ce simțim nevoia să facem poze oricărui moment, de la masa de duminică la un apus pe care îl vedem de o mie de ori, rămâne o întrebare la care psihologia, filosofia și biografia unui fotograf japonez răspund, fiecare, în felul ei.
Asigurarea împotriva uitării
Cel mai simplu răspuns este frica de a pierde ceva. Fotografia pare o asigurare, o copie de rezervă pentru o memorie despre care știm că se estompează. Cercetările arată însă că lucrurile sunt mai încurcate. În 2014, psihologa Linda Henkel, de la Universitatea Fairfield din SUA, a dus studenți într-un muzeu de artă și le-a cerut să fotografieze unele obiecte și doar să se uite la altele. Cei care au fotografiat un obiect întreg și-au amintit mai puține obiecte și mai puține detalii decât cei care doar l-au privit, un fenomen pe care ea l-a numit „efectul de afectare a memoriei prin fotografiere”. Atunci când participanții au făcut zoom pe un detaliu, efectul a dispărut.
Studiile ulterioare nu au confirmat peste tot același rezultat. Alte echipe au găsit că fotografiatul poate crește plăcerea unei experiențe și, în unele situații, memoria vizuală, mai ales când omul alege singur ce fotografiază. Henkel a amintit și că, potrivit cercetărilor, volumul uriaș de poze neorganizate îi descurajează pe mulți să se mai uite la ele, iar o amintire păstrată într-un telefon și niciodată privită nu ajută pe nimeni.
Dovada că am fost acolo
Există totuși un motiv pentru care pozele contează, iar cel mai bine îl vedem la fotografiile din copilărie. Aproape nimeni nu își amintește nimic din primii trei sau patru ani de viață, o lipsă pe care psihologii o numesc amnezie infantilă. Despre acei ani știm în mare parte ce ne povestesc cei din jur și ce ne arată fotografiile.
Fotografiile nu ne dau înapoi amintirea, dar ne spun, aproape ca un martor, că ziua aceea a existat și că am trăit-o. Poate de aceea simțim nevoia să facem poze și copiilor noștri la fiecare pas, ca să le lăsăm celor care nu vor mai ține minte acești ani dovada că au fost iubiți.
Ce spune Susan Sontag
Gândul acesta, că a fotografia înseamnă a dovedi, se regăsește în „Despre fotografie” („On Photography”), volumul de eseuri publicat în 1977 de scriitoarea și eseista americană Susan Sontag. Ea scria că a face fotografii este o formă de a certifica o experiență, dar și o formă de a o refuza, pentru că omul ajunge să caute ce este fotogenic și să transforme trăirea într-o imagine, într-un suvenir.
