Valentin Uritescu despre regizorul Sergiu Nicolaescu:
12 august 1985– Accidente la filmare
De o săptămână filmăm „Noi, cei din linia întâi” în satul Soarș (pe românește noroi) într-un ritm cum n-am mai cunoscut niciodată. (Sergentul Șaptefrați, n.m.).
Caniculă. Hainele, îmbibate de sudoarea ce se evaporă, sunt albite de soare și plotojite cu pământ. Le spăl cam la două zile. Suntem cazați la Mediaș. În afară de slănină, napolitane, biscuiți, rahat tare ca piatra, ouă și pâine neagră, nu se găsește de mâncare mai nimic. Kilogramul de pepene roșu este zece lei. Seara, când venim, fac un duș și mănânc o felie babană de pepene cu pâine, după care mă prăbușesc în pat. Și asta zilnic.
Două momente sunt dificil de trecut: seara, când dau jos tona de haine umede, și dimineața, când trebuie să le îmbrac încă umede și împuțite… Bonetă, cască, centură, raniță, sac de merinde, cămașă, bluză… toate ude, bocancii, moleterele, obielele, pantalonii, chiloții le întind pe unde pot pentru a se usca, apoi intru la duș.
„Nea, Vali, pân-aici ți-a fost!”
Se filmează la un castel (spunea cineva că a fost al lui Gigurtu) care se află într-o pădure din apropiere de Alba-Iulia. Tunuri, transportoare blindate, mitraliere etc. Secvența în care un grup fanatic de nemți și iredentiști maghiari răspund cu gloanțe celor trimiși cu o motocicletă și un steag alb pentru a le spune că ostilitățile au încetat. După ce acești fanatici omoară solii, românii răspund cu focuri de artilerie. Eram postați lângă tun: George (Alexandru), eu, Stanoevici (Bogdan) și Uțu cascadorul. Foarte atent când e vorba de dinamită, trageri și manevre cu blindate, îi zic lui George:
-Mă, stăm cam aproape de tunul ăsta.
-Nea, Vali, pân-aici ți-a fost, râde Stanoevici.
Sergiu Nicolaescu se asigură că totul este în regulă, zice motor și secvența începe, ăia trag în sus, George comandă foc, tehnicianul declanșează tunul și de la percutor iese o flacără ce ne învăluie pe mine și pe George. Sergiu vede, întreabă ce s-a întâmplat, George îl liniștește și se trage a doua dublă, nu înainte ca tehnicianul să ne sugereze lui George și mie să avansăm împreună cu Uțu spre gura țevii, mascată cu o rămurea de mesteacăn, ceea ce și facem.
Se comandă: Atenție! Motor! Foc! Sunt smuls de la locul meu și aruncat în aer, cad pe capul lui George. Obrazul drept, ciupit în multe locuri, mă arde. Pun mâna: sânge. Mă pipăi, sunt întreg. Când mă întorc, văd că Uțu are nasul străpuns de o surcică subțire. Trage de capătul ei și o scoate din nas, odată cu sângele care îi curge pe bărbie. Sergiu întreabă ce s-a întâmplat, eu urlu la Stanoevici și Stoian:
-Mai glumiți? Mai faceți bancuri, tu-vă rasa-n…
-A pățit careva ceva?! întreabă din nou Nicolaescu, apoi văzându-l pe Uțu plin de sânge: Tu ce ai, mă?
Cascadorii îl iubeau pe Sergiu, chiar dacă îi trata de multe ori cu brutalitate, pentru că „le dădea o pâine”.
Sergiu
Sergiu Nicolaescu este o personalitate complexă. Cât am stat în preajma lui mi-am făcut o părere în ce-l privește, dar nu sunt sigur în totalitate de justețea ei. Aparențele înșală și de aceea nu pot ști dacă multe din comportările sale nu și le-a fabricat. Prea multe calități și prea multe defecte, încât ești derutat…
O candoare îmbrăcată în armura unei mojicii de cea mai joasă speță. O finețe și o pedanterie bușite scurt de o bădărănie și o grosolănie care îți taie respirația.
Grandoman, mitoman, egoist-dublat de sobrietate, simplitate, franchețe și o mare bunătate. Milos, visător, încăpățânat, cusurgiu, meschin, spirit rece și calculat, lipsit de entuziasm, prea puțin emotiv, obiectiv doar cât să-i permită a cântări situația, ca să tragă spuza pe turta lui.
