Un clovn. „Cât de minunată este meseria de actor și cât de vremelnic ucigătoare este. Toți actorii (români) nu trăiesc mult. Ard ca o flacără și se sting tot atât de repede. Mari satisfacții nu îți aduce meseria. Te chinuie permanent, te solicită în gradul cel mai mare și te ucide câte puțin. Ai n-ai treabă, la ora fixată trebuie să intri în groapa cu lei (sau cutia cu maimuțe) și să fii bun. Aici nu merge cu jumătăți de măsură. Publicul nemilos a venit să te vadă în plenitudinea forțelor tale creatoare. Nu îl interesează că nu te simți bine, că n-ai chef, că nu ești în formă, că șeti supărat, că ai viața ta nenorocită, că-ți moare mama, tata, că nu ești mulțumit niciodată de ceea ce faci. Dar el știe că tu, actorul, ești fericit când te sui pe scenă și-ți trăiești rolul până la incandescență.”
Copilăria
„Nici măcar când m-am născut n-am avut de ales. A trebuit să mă nasc după ce a murit I. V. Stalin și pe deasupra în Cotroceni. Să-mi iasă și vorbe.
M-am născut Fecioară, mi se pare normal. Aveam totuși dreptul să-mi aleg măcar țara, în care aveam să-mi petrec restul zilelor. Cât despre părinți, nu mai încape vorbă. (…)
Eram bun la vorbire neinteligibilă. Ca și la improvizație, de altfel. Mă trimite tanti Margo într-o zi să iau zece sticle de suc de un leu. Iau sacoșa, mă duc la colț la grajdurile regale și-i cer vânzătoarei zece sticle de suc. Aia zice că nu-mi dă dacă n-am sticle la schimb. Enervat îi zic:
-Dați-mi-le aici!
Și le-am băut pe toate.
(…)
Adolescența
Profesoara de chimie era cumsecade foc. Mă scoate la tablă și mă pune să analizez tabloul pictorului aceluia celebru devenit stradă prin piața Romană: Mendeleev. L-am studiat eu ce l-am studiat, iar când m-am apropiat de adevăratele lui valențe, profa îmi spune zâmbind:
-Du-te la loc, măi băiatule, nota 2.
Îmi trebuiau 13 de 10 ca să nu rămân pe vară.
Dar în ultima oră îmi spune profa:
-Dacă vrei să te trec, spune-mi o poezie. Dar să mă faci să râd.
Și-mi luminează Dumnezeu mintea și recit fabula cu broasca.
Primesc aplauze, trec clasa, și profesoara, șugubeață, îmi spune:
-Broasca sunt eu, ai?
(…)
Actorie
Premieră la „Noaptea furtunoasă” în regia lui Dan Micu. Dragoș Pâslaru îl joacă pe Rică Venturiano. Vine scena lui. Intră. Întuneric beznă. În capul lui așișderea. Uită prima replică: ”Angel radios…” și o ia spre sufleur (o doamnă) făcându-se că bâjbâie prin casă. Ajuns aproape de cușcă o întreabă printre dinți:
-Cum e? Cum e?
Ăia, uluită de de improvizația lui, zice, nedându-și seama că nu știe replica:
-Miștooo! Bravo!
(…)
Un actor de la Teatrul de Comedie era „făcut”. Îl vede pe Dinică așezându-se la o masă vecină și îl întreabă:
-Astăzi aveți spectacol, maestre?
Dinică îi spune că atunci când are spectacol nu bea în ziua cu pricina.
-Și eu la fel – articulează cu greu actorul consumator. Când am spectacol nu pun strop de băutură în gură.
-Da, dar nici nu prea joci, zice sarcastic Dinică.
(…)
Îl întâlnesc într-o zi la un restaurant pe Gheorghe Dinică.
Zice:
-Măă! Am auzit că-l joci pe Iorga. (în anul 1988, pe la prânz). Iorga e o idee. Cum să joci tu o idee?
-Maestre, zic eu, am idee despre Iorga.
-Mă boule! Fii atent! Am să-ți spun o poveste. Dacă o înțelegi, bine, dacă nu, ești un cretin. Iorga era la tribuna parlamentului. Cu degetul arătător al mâinii drepte decapita parcă un dușman invizibil. Parlamentul era în flăcări. În primul rând, la mijloc, stătea I. C. Brătianu, impasibil, cu brațele încrucișate pe piept (nu cu ele pe piept, cum ar fi vrut unii să-l vadă!). Lui Iorga îi pică ochii pe impasibilitatea lui Brătianu și zice cu vocea lui de scapete, graseind: „Domnule Brătianu! Ce-ai învățat dumneata la Parrris: Să stai cu mâinile pe piept? Asta ai învățat? Păcat de timpul pierdut. Ce-ai învățat, răspunde?”
Brătianu zice: „Măsura, domnule Iorga, măsura.”
-Îți mulțumesc, nea Gigi. Mi-ai dat cheia personajului.
(…)
Apropo: am în agenda telefonică trei numere: al lui Gigi Dinică, al lui Florian Pittiș și al lui Val Paraschiv, pe care nu le-am șters, deși ei nu mai sunt printre noi. Nu le-am șters pur și simplu. Nici prin cap nu mi-a trecut să le șterg. Dar nici n-am să-i sun. Dacă-mi răspunde vreunul?
Valentin Teodosiu – fragmente din cartea „Un actor pentru eternitate”
