Marin Moraru
A vrut să se facă aviator și a devenit actor, pentru că așa cum spunea în ale sale memorii “cea mai frumoasă frumusețe este meseria pe care mi-am ales-o și căreia m-am dedicat vreme de 50 de ani. Privind în urmă pot spune că nu aș schimba nimic la viața mea. Am avut o viață bogată și fericită. Am avut o imaginație suficient de bogată încât să pot să mă închipui în tot felul de situații sociale în care aș fi putut să trăiesc și să-mi dau seama că nu m-ar fi satisfăcut niciuna”. Marin Moraru a trăit între 31 ianuarie 1937 – 21 august 2016.
Monica Andrei (și Muchinuța) vă prezintă un mozaic de amintiri trăite alături de colegii săi de la teatru sau de la filmări.
Florin Piersic. Există oameni care nu pot trăi liniștiți dacă nu sunt tot timpul pe sticlă. E un dezastru pentru ei să nu apară acolo, e ca și cum ar fi murit.[…] Pe Florin Piersic, de exemplu, dacă îl oprești, o să moară. Nu poți să-i interzici să mai apară în public și să spună tot felul de lucruri. El nu doar că e sincer, e și fericit în ceea ce face. După spectacol, întotdeauna rămânea încă două-trei ore să dea autografe la toți copiii, copilașii din scutece. Or, eu nu suport asta, nici nu înțeleg ce înseamnă chestia asta cu datul de autografe. Ce faci cu autograful acela primit pe un bilet de tramvai, pe un carnet de elev, pe buletin?
Leopoldina Bălănuță avea o sensibilitate aparte, iar ieșirile ei de temperament nu erau duse până la capăt, ci doar izbucniri înăbușite, dar senzația pe care ți-o dădeau era atât de puternică, încât te transforma. Avea o fragilitate în expunere, o drăgălășenie care te ungea la suflet. Era așa o mare plăcere să o asculți, că nu mai conta ce se întâmplă acolo, ci doar ce spunea Leopoldina. Vocea ei suna ca o incantație, motiv pentru care a și început să spună poezii, probabil tocmai datorită acestei calități devenind astfel regina poeziei.
Ștefan Iordache. Din câte știu Ștefan Iordache s-a născut în Rahova, la fel ca mine, unde întorcea tramvaiul 15 și pe unde mă duceam eu la școală. “Pomul verde” era un restaurant renumit în mahala. În Rahova deși era un cartier mai sărac, trăiau oameni așezați, gospodari, fiecare cu porcul și cu găinile lui. Ca orice actor de mare talent, Ștefan Iordache a plecat din Institut cu o ștampilă, aceea a personajului Arturo Ui. Avea mimică expresivă, o duritate în expresie și o forță musculară care se transmitea verbului. După aceea a fost luat să facă film, a început să umple golurile cinematografiei române cu filme de-ale lui. A muncit mult în teatru. Pe el se sprijineau majoritatea pieselor de anvergură în teatru. Curios este că pe Iordache nu l-am văzut niciodată la spectacolele celorlalți colegi, el nu participa. Era închis în el și ce făcea acolo era a lui și numai al lui. Față de mine, care am văzut tot ce am putut, care nu puteam trăi fără asta! În afară de faptul că stăteam la arlechin la toate spectacolele în care jucam ca să văd ce fac ceilalți. El nu cred că a făcut asta vreodată. Își juca singur toate rolurile acasă, le pritocea, le pigulea, le aranja, el știa ce făcea, dar făcea bine, dovadă că figura lui a rămas efigie în teatrul românesc.
Clody Bertola. După moartea lui Toma Caragiu, în urma cutremurului din 1977, am fost chemat la Teatrul “Bulandra” să-l înlocuiesc. Jucam în locul lui Toma un telal de la care regina, intepretată de Clody Bertola, venea să ceară bani. A fost o scenă importantă pentru mine și mult gustată de public. Clody Bertola a fost regina Teatrului “L.S. Bulandra”, pentru că director era Liviu Ciulei. Avea și de ce, pentru că era talentată și sensibilă. Avea o urâțenie drăgălașă, nu era frumoasă. În ciuda acelei mici urâțenii, pe care toți o vedeau, dar care nu conta, pentru că pe scenă devenea frumoasă, feminină.
Gheorghe Dinică. A făcut atâte afilme că toată lumea din România crede că nu există film fără Dinică. Ba chiar umbla o glumă: Sergiu Nicolaescu – regia, Sergiu Nicolaescu- costum Sergiu Nicolaescu – muzica și în rolul lui Sergiu Nicolaescu – Gheorghe Dinică. Am fost nedespărțiți. Când spui Dinică spui Moraru și de multe ori când mă adresam cuiva, persoana respectivă îmi spunea Dinică și lui Dinică îi spunea Moraru. Patru ani cât am fost student am mâncat aceeași mâncare, am fumat aceleași țigări. Cartofi prăjiți cu ouă cât mai multe era mâncarea noastră.
Olga Tudorache. A fost colegă cu mine sau, mai bine zis, eu am fostcoleg cu ea la Teatrul Mic. O știu din “Nila toboșara”. Era tânără pe atunci și rolul acesta i-a adus o decorație pe care a purtat-o apoi toată viața. Avea o anumită duritate în expresia scenică, dar în viața ei civilă era o mămoasă și o sensibilă, drept dovadă s-a purtat ca o cloșcă cu toți studenții ei. Însă avea niște ieșiri extraordinare. Ajungea să dea cu papucul după ei, dar o făcea în interesul lor
Mircea Albulescu. A venit la Teatrul de Comedie odată cu punerea în scenă de către David Esrig a spectacolului „Trolius și Cresida” de W. Shakespeare. El îl juca pe Ahile, eu pe Patrocle. Era pescar la fel ca și mine, ca Amza, și am petrecut mult timp împreună suferind în tăcere și rugându-ne să tragă peștele la noi. Eram cu toții într-un grup ahtiat după pescuit. Ne sculam la 3 dimineața și plecam la Dunăre, visam să ni se spargă bambina (bambina este cerculețul de plastic care stă pe firul undiței și care se mișcă atunci când trage peștele) de crapul cel mare, adică aveam fițe de pescar. Înainte să plecăm ne zvârcoleam în pat, nu aveam liniște. Apoi, de la un timp încoace, Mircea Albulescu a căpătat o exprimare grandioasă, probabil de Ahile atotstăpânitorul a căpătat acea grandilocvență. Pe mine nu m-a deranjat mi se părea potrivită cu structura lui.
Cu Valeria Seciu n-am lucrat decât un singur spectacol, „Trei surori” de A.P. Cehov. Soția lui Octavian Cotescu, Valeria Seciu este o bună actriță. Ea și Ștefan Iordache au fost multă vreme stâlpii Teatrului Mic. A fost o vâlvătaie, a jucat în multe spectacole de calitate, cu roluri bune, după care focul s-a stins și a dispărut. Dar cât a jucat a fost o actriță excepțională.
Toma Caragiu. Avea felul acela particular de a se exprima pronunțând apăsat unele cuvinte când te așteptai mai puțin, de te făcea să tresari la fel ca loviturile de talger prin care Beethoven trezea auditoriul, însă pe mine chiar asta mă încânta. Țin minte că atunci când a pus Ion Cojar „Azilul de noapte”, avea monologul lui Satin, o expunere teatrală de-a dreptul forțată. În orice caz era o exprimare grandilocventă care dădea foarte bine la trupul lui mătăhălos cu brațe care, când se întindeau, ocupau o jumătate de scenă. Și nu era rău. Chiar deloc! A fost prietenul meu de suflet. Era un om de-o sensibilitate extraordinară și scria niște poezii nemaipomenite. Primul film în care am jucat împreună cu el, a fost „Haiducii”. În pauzele de filmare, el și Ion Besoiu însăilau poveste după poveste despre cum au bombardat ei Dresda, aviatori americani fiind, și cum mâncau ciocolată intangibilă lăsată în casete, mă rog, prostii de-ale lor, dar le spuneau cu atâta credință, că începeau să și plângă. Deși spuneau povești incredibile, noi le credeam cu toții, mai ales că Toma Caragiu avea o modalitate de expunere foarte curioasă: glisa pe vorbe până când ele însele deveneau acțiune.
Mariana Mihuț. Era la început o studentă cu o voce ușor pițigăiată, o dulceață de fată, foarte drăguță, dar ușor inexpresivă. Mai târziu, dintr-o dată, într-o zi oarecare, a apărut pe lume Mariana Mihuț pe care o știm cu toții. Nu știu cum și din ce motiv a devenit ea însăși, dar acum e Mariana Mihuț. A devenit o actriță de forță, o tenacitate și o credință de nezdruncinat.
Florin Vasiliu. Idolul meu care putea să joace orice. Părea de o mare fragilitate fizică, avea gesturi bruște și colțuroase, dar era un actor cu aură. Când pășea pe scenă nu puteai să te uiți la alt actor, capta toată atenția, umplea scena.
George Constantin. A fost pentru mine unul dintre cei mai importanți actori din România. Era o structură anume de actor, avea greutate pe scenă, cuvântul lui era plumb, adevărurile lui cădeau greu. Era credibil în tot ce făcea, ceea ce pentru un actor înseamnă mult. Era un gospodar, așezat la casa lui. Își luase o căsuță la țară, undeva lângă Stela Popescu și Bănică, lucra cu mult drag la grădină.
Draga Olteanu Matei. Draga e Draga. O figură. N-o calcă nimeni pe coadă, ea trebuie să fie șefă și așa și este. Ce nu-i place nu-i place și basta. Are curaj să o spună, nu se lasă convinsă ușor să facă ce-i cere regizorul, are certuri interminabile cu el, dar când se așază în scenă, se vede.
Alexandru Giugaru. Figură emblematică a teatrului românesc, era un gospodar și un maestru al preparatelor culinare. Radu Beligan ne povestea că la o masă plină cu bunătăți erau și niște ciuperci de pădure. Puși pe glume, cei de acolo întreabă dacă ciupercile sunt otrăvitoare, ca să demonstreze cheamă câinele, îi aruncă în gură o ciupercă dolofană, o hăpăie și o tulește. Râsete, aprecieri, hai noroc, hai să trăiești, ia o măslină, ia o ciupercă, ia uite ce cârnat,o țuică tare să te ardă pe gât, un vin cum numai maestrul Giugaru știa să-l aleagă, niște amintiri și deodată năvălește femeia de serviciu strigănd disperată: „A murit cîinele!” Pauză, degringoladă, degete în gât, s-a chemat ambulanța, unii au fost duși la spital, li s-a făcut clismă. La un moment dat doctorul se întoarce, cere femeii de serviciu câinele să-i facă autopsia. Femeia răspunde: „Da’ cine Dumnezeu poate să-l culeagă, l-a călcat tramvaiul”
de Monica Andrei
Sursa: Marin Moraru – Suntem ce sunt amintirile noastre. Maria Capelos într-o discuție amicală cu Marin Moraru, Editura Allfa, 2011
foto: Cinemagia
